Îmi doresc ca mama și tata să se iubească de parcă nu și-au făcut niciodată niciun rău unul altuia. Da, știu, mulți și-ar spune acum: „Ne vorbește copila cu ochii inimii îmbrăcați într-o peliculă roz”. Poate că nu-i corect ce-mi doresc, poate iubirea e mai puternică și mai adevărată atunci când vine după rău, peste răni... Poate ar trebui să-mi doresc să se iubească de parcă și-au iertat tot răul, de parcă dragostea e vie doar când vine escortată de nădejde.
Am fost iubită pe deplin când eram foarte mică. După ce m-am născut, lumina era binevenită în viețile tuturor. Dansam de când mergeam și râdeam, râdeam viu și luminos, iar ferestrele ce țineau marea într-însele păreau că pot vindeca orice durere numai cu o sclipire. Mi-e dor de făptura aceea ca și cum ar fi altă persoană, ca și cum ar fi copilul meu pierdut.
La un moment dat, pe drum, am luat în mine tot răul pe care nu-l doream în ceilalți. Eu de-abia am putut să trăiesc cu mine însămi și, de altfel, cred că nimeni nu putea trăi cu mine. N-am putut să duc greutatea interioară, și nici n-am dus-o, ci ea pe mine m-a târât, iar eu observam numai cum trec zilele și anii pe lângă mine.
Visam la două lucruri: la iubire și la bucurie.
În ultimii ani am conștientizat că nu prea am fost niciodată mulțumitoare lui Dumnezeu pentru părinții mei, nici recunoscătoare lor așa cum se cuvine. Când zic așa cum se cuvine, nu mă refer nicidecum la datoria morală, la constrângerea socio-culturală ori la alte tipuri de presiuni exterioare, ci fac trimitere la porunca Domnului („Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie ție bine și să trăiești mulți ani pe Pământ”) și la mulțumirea și recunoștința pe care firescul sufletului meu le cere. Însă, la nivelul la care i-am cunoscut, i-am văzut și i-am perceput, cam atât am putut să mă raportez la ei.
Crescând în viața mea proprie, desprinsă de acel „acasă”, am reușit să văd în părinții mei o frumusețe care nu dispăruse, ci doar zăcea acoperită și uneori sufocată de-ale grijilor, de-ale durerilor... Câte o luminiță, câte un vis... Ei nu sunt sfinți, dar sunt o minune. Prin a mă naște și prin a-mi fi, mi s-au făcut minune, iar eu, prin darul Purtătorului de grijă, le-am devenit minune. Ceea ce nouă ni se pare banal (și nu-i o greșit!), este o minune a Lui, una la ordinea zilei.
De aceea, dintre toate visurile pe care aptitudinile cu care am fost înzestrată și competențele dobândite până astăzi îmi permit să le am, visul cel mai sincer și efervescent este visul copilei de atunci de a avea o familie care să-i fie izvor de iubire, de bucurie, de lumină. Nu mi-aș dori să mă sfințesc, să mă desăvârșesc ca ei să fie mândri de mine, ci ca măcar să trăiesc cu conștiința că eu mi-am făcut partea mea, că am împlinit tot ce a ținut de mine. Că n-am stat cu mâinile și înverșunarea în sân, așteptând minunea. Știu, minunea nu va veni după câte am făcut, va veni când mă voi smeri. Domnul să mă miluiască.
Nu învinovățesc pe nimeni pentru durerea pe care am trăit-o bună parte din copilărie și jumătate din adolescență (țin să menționez acest aspect în întâmpinarea judecăților comparative, pe care le-am tot auzit − „Ce durere? Ce probleme? Ce suferințe? Voi n-ați trăit lipsuri! Nu știți ce înseamnă necaz! Aveți prea mult timp liber!” – și alte asemenea, izvorâte în sărmanii oameni îndurerați și împovărați din mentalitatea de supraviețuire, deși, mai degrabă aș numi-o subviețuire, dacă m-ar întreba cineva. Nu ai voie să te mulțumești cu puțin decât atunci când puținul este o firmitură căzută de la masa Stăpânului!).
De altfel, știu că așa au stat lucrurile. Nu cunosc om care să se simtă rău și să-și comande: „Acum mă voi simți bine!”, iar dacă există, mă îndoiesc de sanogenitatea acestui demers. Se mai pune problema să nu conteze cum te simți, doar să arunci o privire în jur și să fii mulțumit, orice-ar fi. Însă a fi recunoscător nu-i o dispoziție în sine, în special când constă într-o perspectivă rațională.
Am simțit de multe ori un dor, o chemare către un fel de-a fi al meu, dar și al lucrurilor, și uneori al celor din jur, dor despre care mi s-a spus dintotdeauna că provine din iluzii și speranțe deșarte, de parcă lucrurile la care tânjeam n-au existat și n-au să existe vreodată! Încep să descopăr că, de fapt, ultimii ani au fost o încercare inconștientă de revenire la starea nepătată a copilăriei: o lume făurită din iubire, din îmbrățisări și săruturi pe obraz, din muzică, din dans și râsete. Naiv ar fi să cred că lumea poate fi doar atât – nu este, știu, și n-o vreau așa! Viața complexă și completă este cea pe care o doream și pe care o accept acum.
Problema nu este că trăim durere, suferință, decepții, nedreptăți; problema este că, fără iubire, fără bucurie și fără lumină, ele nu merită trăite. Nu trăim ca să murim, ci ca să ajungem în viața cea mai presus de firea cea căzută, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin.
Gala Jura
Fotografie de Roman Tymochko / pexels.com