De tine nu mai mi-este dor (IV)

Mai veniți seara pe la noi, cititori dragi, că de-am trăi ca bradu-n munte, tot am avea câte o scrisoare de dragoste să vă citim la fiecare vizită! Ce să ne facem, așa suntem noi, zăpăcite, că de dragul lor am plâns atâtea nopți în șir, cercând mereu să nu-i mai iubim; de dorul lor am rătăcit al vieții fir, și liniștea n-o mai găsim...

Și totuși, de ei nu ne mai este dor, de ce să ne fie dor de ei, nu-i așa, Ioană dragă? Doar acestor scrisori le-o mai fi dor. Și noaptea, când încetișor oftează, dar somnul nu mai vine – poate plâng, dar nu le e dor nici lor!

* * *

„Ești al doilea băiat căruia sufletul mă împinge să-i scriu. Nu scriu decât dacă se adună suficient de mult înăuntrul meu, și de când m-a surprins atât de plăcut gândul de a face așa ceva, acum doi ani, nici n-am vrut și nici n-am putut să-i mai dedic scrisori de genul ăsta altcuiva. Pentru că mi se pare ceva mult prea intim și special ca să-l ofer oricui; așa și-ar pierde valoarea. Plus că, în lipsa acestui motor interior care nu-mi dă pace când se activează, scrierile ar fi ieșit false și nu ar fi depășit trei rânduri de vorbe chinuite.

Îți spun sincer, nu mi-am dorit ca această chestiune cu scrisorile să fie repetabilă, valabilă și în cazul altui om. Până de curând păstram în amintire povestea mea dragă cu scrisorile ca pe-o comoară a altor vremuri, o romanță ce nu cunoaște nici timp, nici spațiu, și numai plutește visătoare în speranța că într-o zi, poate...

Dar uite că nu s-a putut, și acum, astăzi, mi-a venit să-ți scriu ție, după ce m-am întrebat de multe ori dacă voi mai simți nevoia s-o fac vreodată. Iar treaba asta, trebuie să recunosc, dacă nu mă sperie, cel puțin mă debusolează total.

Am simțit multe lucruri pentru tine în decursul acestui an, lucruri de intensități foarte diferite, pe care, dacă le-aș pune într-un grafic, ar arăta ca pulsul unui om după ce-a alergat două zile. În fine...

Ce simt acum e tare greu de explicat. S-ar zice că mi-a trecut, și totuși inima încă-mi tresare când te văd, și ochii tot la tine-mi fug, și de fiecare dată când îmi propun să vin să-ți spun ceva, mă simt moale și imobilizată ca o lumânare topită la căldura proprie-i flăcări” – la o analiză pe text, observ un laitmotiv bănician – lumânarea topită. Profunde conotații teologice, încă o dată. Cu câtă delicatețe ne aduce Dumnezeu la El!

„N-ai tu idee câte lucruri mi-am spus că îți voi zice, și când a venit momentul, în rarele ocazii când ne nimeream amândoi, îngheța totul în mine. Toată hotărârea mea, tot curajul și convingerea mea de fier fugiseră de mine departe, departe de tot, să nu care cumva să reușesc să le aduc înapoi! Și-apoi, intervine și faptul că nu vreau sub nicio formă să te fac să te simți inconfortabil” – de-aia îți scriu o scrisoare de dragoste, aloo, nu te-ai prins?! Ce poate fi inconfortabil în asta?! „Tu nu trebuie să te simți dator cu nimic față de mine pentru scrisoarea asta. Nu aștept nimic în schimb; și tăcerea ta e un răspuns, unul încă prea puternic. Nu te simți obligat să-mi dai explicații...” – doar eu sunt nebuna care, de nicăieri, fără nicio explicație, îți dă un plic cu scrisori de dragoste!

„Mi se pare fantastic că mă regăsesc iar în starea asta, în setea de a scrie! Îți mulțumesc, îți mulțumesc enorm că m-ai readus aici, deși în mod precis și tu ești la fel de nedumerit ca mine, și nu pricepi cum ai făcut-o. Mă doare că nu aș putea să-ți spun niciunul din lucrurile astea în față... Pur și simplu, mă aduci în starea de fâstâceală totală când te întâlnesc, și mi se întâmplă foarte rar să mă scoată cineva în halul ăsta de pe șine...

Mi-e rușine de rușinea pe care anticipez că ți-aș crea-o venind să stau cu tine când ești cu alți colegi sau prieteni, așa că mă resemnez și aleg să abandonez misiunea, fierbând pentru tot restul zilei în  «ce-ar fi fost dacă...?». Vreau să știi multe lucruri despre tine” – lucruri care, așa cum vă spuneam și într-un episod anterior, erau mai degrabă despre mine, despre percepția mea, și nu atât despre el – „lucruri de bine pe care eu le prevăd, deși de fapt nu cunosc cu adevărat mai nimic din cine ești.

Și uite că iar mă fugărește marginea de jos a paginii – eu în tensiunea asta n-o mai duc mult!

Ești un om teribil de plăcut unui ochi străin. Un bărbat înalt, cu ochi rotunzi și negri, din care radiază energia tipic tinerească de cuceritor al lumii. De unde privesc eu, pari un om îngrozitor de complex. Nu știu cât lași asta să se vadă. Și în cazul ăsta, vreau să nu omoare pisica această curiozitate care ești tu!

Ai o voce atât de frumoasă – ca munții e vocea ta, ca verdele închis al pădurilor de conifere, ca stânca rece și totuși atât de primitoare, de protectoare, în ciuda prezenței impunătoare, sobre.

Și când te uiți la mine, mă simt realmente binecuvântată să-ți pot avea atenția și numai pentru câteva secunde... Dar poate mă înșel și totul doar mi se pare mie, iar tu de fapt privești în gol. Dacă e așa, spune-mi, și-mi retrag simpatia cât de curând posibil! Promit!”.

* * *

Aceasta a fost spovedania scrisorilor mele de dragoste... Dacă vă întrebați cam cât de..., aflați că treaba stă cam așa de...! Nădăjduiesc că nu v-am speriat prea tare nici pe voi. Și, dacă v-am speriat, ei bine, să știți că și o sperietură sănătoasă e binevenită, ba chiar recomandată din când în când! Ca nu cumva să ne plictisim!

Poate ați băgat de seamă că vorbesc despre băieții pe care i-am iubit, și nu care m-au iubit la rândul lor… Dragostea nu caută ale sale (I Corinteni 13: 5). Credeți-mă, nu trebuie să primiți nimic în schimb de la oameni ca să vi se dea de dat… Altcineva face plinul sufletului cu dragoste 100 plus, de cifră octanică răsturnată, infinitică… Așa că oferiți cu încredere, are grijă Domn’ Regizor să pună la loc, și încă nemăsurat mai mult decât putem noi duce!

Gata, mă potolesc, am tăcut, că pe urma zice lumea că instig la iubire fără frică și la viață trăită ca poveste și Doam-ne-fe-reș-te! Cine, eu?! Dar când, vreodată?! Departe de mine acest gând!

(Sst, să nu m-audă lumea: Invit-o în parc! Ia-l de mână! Pune-i flori în păr! Privește-n ochii lui până când devii una cu ei! Nu te mai pregăti atât – oricum nu ține umbreluța ta la uraganul care va da peste tine! Ia-i plicul cu scrisori din mână și apoi uită-te după ea cum pleacă țopăind ca un ied…

Vor trece anii și, peste timp, când îți vei aminti, o să râzi. Ceea ce ți-a dat șah-mat atunci te va distra teribil cât de curând. Nu trebuie să știi. Trebuie doar să crezi. Dă-ți voie să crezi! Nu-ți fie frică. Întotdeauna sunt alții mai nebuni decât tine ‒ uneori scriem scrisori!

În numele tuturor nebunilor din dragoste, în frunte cu Nebunii după Hristos, iubiți!!!)

P.S.: A da, și ascultați-o și pe Ioana Radu!

Ana Bănică