De tine nu mai mi-este dor (III)

Nebunii mei din dragoste, mai sunteți cu mine?! Anuța voastră se ține tare în serialul Scrisorilor de Dragoste, nu-mi dă răgaz nici să respir... Am încercat s-o domolesc, pe toate părțile am luat-o, cu toate strategiile de comunicare eficientă, dar aveți impresia că o cumpăr pe ea cu vrăjeli din astea de psiho-dezvoltare personalo-emoțională?! Ohooo, credeți-mă, prieteni, nu am cu cine discuta. Nicio legătură nu-i pot pune peste sufletul care vrea să vi se dea. Îndrăgostita noastră se zbate bezmetic în strânsoare, niciun argument nu vrea să audă și doar îmi strigă – ba chiar îmi ordonă – să vă spun totul, să nu omit nimic, să arunc cu iubirea ei în voi până vă umplu de praf de stele din cap până-n picioare, de nu mai rămâne decât lumina din voi!

Să dăm drumul, deci, la episodul 3. Toată lumea-mi zice lotru, dar eu te-aștept pe-același drum!

* * *

„AM REUȘIT!!! Ți-am vorbit! Și vezi, de aceea chiar nu am cum, sub nicio formă, să tac. Nu-mi vine să cred că am făcut asta. Chiar am făcut asta.

Vai, a fost un vis! Sunt așa de mândră de mine, și mă simt atât de împlinită! M-am iertat deja pentru emoțiile groaznice pe care le-am avut în timp ce-ți spuneam cele pregătite în gând să-ți zic. Dar tu n-ai idee, nu-ți poate trece prin cap ce mult mă enervează să am emoții, și mai ales să se țină tare în lupta lor cu mine. Eu nu am voie să am emoții! Ce e asta?! Altă parte din mine îmi spune însă că sunt prea dură cu sufletul meu de copil aflat la început de drum, și mă imploră s-o las mai moale...” – slavă bunului Dumnezeu pentru glasul conștiinței! Și slavă milei Lui că m-a trântit devreme și bine de tot de pe piedestalul ăsta ridicol și totodată extrem de periculos al părerii de sine... Încă îmi mai trage câte un bobârnac de iubire, de fiecare dată când dau să mă cațăr la loc: „Un’ te duci, bre? Păi ce vorbirăm noi? Unde umbli iarăși? Matale, care te-ai fript cu ciorbă, n-am zis că de-acuma sufli și-n iaurt?! Aoleeeo, mă copile, mă...” (Mulțumesc, Doamne al iubirii de oameni!)

„Tu, cel din mintea mea, privești acum peste umărul meu drept, la literele pe care le leagă iarăși pixul meu pe foi (cât o mai duce și el), iar din ochi ți se preling lacrimi calde de sinceritate, într-o mișcare lentă, pe ritmul Nocturnelor lui Chopin, în timp ce zâmbești, poate puțin îndurerat. Eu nu te văd, dar știu că plângi.

O lacrimă își face drum pe fața ta lungă și senină, și picură pe umărul meu, continuându-și cursul spre golul claviculei, unde se oprește. Pe loc. De tot. Și acolo-și duce ultimele clipe de viață, pentru că apa e vie...” – ce nuanță profund teologică! Iar la vremea respectivă, fata voastră nu pusese mâna pe Biblie decât pentru a șterge praful în bibliotecă... Mare e Dumnezeu! – „și, mai mult decât atât, pentru că izvorul lacrimilor este o ființă vie, și ce viață are în ea... of, pentru că izvorul ești chiar tu!

Acolo respiră lacrima ta până când se topește, și apoi vine alta, și apoi alta. Și tot așa, ca o ploaie caldă de vară, dar nu torențială, ci înceată, apăsată...

Un lucru e cert: măcar acum știi că exist, deci – fir-ar să fie! –, cum o să mai plâng acum de amorul artei?! Of, grea e viața când te crezi artist și ți se taie din așa-zisele «suferințe»! (Apropo de artă și de artiști, m-am întrebat serios: ce ar fi dacă m-aș apuca de scris?” – haha, patru ani mai târziu, te salut cu Frumos mai lucrează Dumnezeu! Unde mai pui că ne lasă și indicii, ca la căutările de comori. Răbdare să avem – dar nu răbdare din vârful buzelor, ci răbdarea Sfântului Cleopa: „Răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare! Şi când ţi-a părea matale c-ai gătit, ia-o de la capăt şi iar: Răbdare, răbdare, răbdare... Nu până la prășit, ci până la sfârșit!”. Totul e să intri în jocul Lui!  

„Am ieșit, aștept puțin – și gata! Te văd! Vai, mulțumesc, Doamne! – ești singur! Așa că vin spre tine, strig: «Vino puțin, te rog!» – Nu, nu, nu, nu! Nu auzi! Mai strig o dată: «Poți să vii puțin?», și ridic și mâna. Da! Victorie! M-ai văzut și vii!

Și acum, ce? Unde fugi, liniște pe care o aveam?! Te rog nu, te implor, nu mă lăsa! A plecat! Dar trebuie să continui, pentru că tu ești acum în fața mea. Așa că spun, de-abia aducându-mi aminte că am vrut să zic și asta: «Doamne, ce înalt ești!», dar sună așa slab, așa scurt, încât mă întreb în gând: «Oare m-ai auzit?»” – nu pot să vă descriu în ce hal mă distrez recitind și retrăind, și ce drag îmi e de Anuța din clasa a douăsprezecea; super-agentul secret, subalternul Dragostei, de la care primea misiuni cu caracter obligatoriu și de imediată aplicare, misiuni în care se angaja instantaneu, slujind cu seriozitate sfântă și cu o hotărâre neclintită – „Apoi îmi reamintesc «textul» și încep: «Știi, m-am gândit eu așa... că... (mă bâlbâi, of, nu, nu se poate să-mi tremure și volumul vocii!) ... pe nimeni n-ar deranja o vorbă bună, așa că, uite: Ești un om tare interesant...»” – i-ai zis-o, fată! Bravo! (să mă iertați dacă autocriticile mele cu tentă umoristică vi se par prea dure; eu v-am spus că mă distrez teribil! Autoironia e medicamentul meu prescris de viață încă din fragedă pruncie, deci nu vă faceți griji!) – „«Și ce faceți voi e foarte frumos!». Aici dai să spui ceva, dar în același timp eu vreau să continui” – ah! catastrofă! Ce am vorbit noi să avem răbdaaarreeee, să vorbim raaar, să lăsăm loc de intervenții?! ‒ „Totul s-a întâmplat atât de rapid, ori poate tu ai intrat peste mine cu ce vruseseși să spui înainte, și ai zis: «Mulțumim, chiar mulțumim mult. Și vă mai așteptăm pe la noi! Seară plăcută! Doamne-ajută!», te-ai înlcinat ușor, și gata! Te-ai evaporat...

Mă opresc asupra mai multor elemente de detaliu. Sunt invidioasă pe liniștea și pe calmul tău atât de naturale și de firești. Poate ai simțit și tu cât de moale eram eu, că eram năpădită pe deplin de emoții... Tot timpul cât am vorbit cu tine te-ai uitat la mine, la fața mea, în ochii mei... Și eu la tine... Ți-am observat ochii, gura, mustața, barba și, când ai zâmbit, dinții – perfect liniați.

Vai, ai zâmbit de câteva ori la ce am spus eu! Deci mi-am îndeplinit scopul: te-am făcut să zâmbești, am provocat eu asta în ființa ta! Sunt fericită! Heeei! Sunt împlinită! Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc, Doamne! Înzecit! Iarăși!

Am mers spre mașină dansând. Pe drumul spre casă mă apuca râsul plin, răsunător, așa, de una singură. Lumea care mă vedea la semafor în trafic sigur a crezut că sunt nebună – și sunt! Nebună de fericire!” – ei, iată! Eu v-am spus că nu vă mint! – „Mulțumesc, Doamne, că am ajuns acasă întreagă și sănătoasă, în ciuda faptului că tremuram toată, și mi se muiaseră picioarele de nu știu cine-mi apăsa pedalele...” – ba da, știm amândouă Cine ți-a fost șofer personal în acea seară! Că tu, draga mea, nu mai erai în lumea asta, pluteai pe undeva pe norii dragostei, la o distanță respectabilă de pământ... 

„De atunci am fost de pe Marte, pe Venus, pe Saturn, până înapoi pe Mercur, și nici acum nu cred că sunt cu picioarele pe Pământ... Nici nu știu dacă aș vrea să fiu!” – poftiți! Gând la gând cu Ana de-acum patru ani! Zici că am fi aceeași persoană, nu-i așa?! Vă invit încă o dată să vă gândiți ce-o fi trăit băiatul ăla, săracul, ce-o fi fost în mintea lui citind auto-diagnosticul meu de astronaut înamorat... Ce stomac tare trebuie să fi avut!

„Când te-am văzut, m-a apăsat greu întrebarea: «Ce caut eu cu prostiile mele peste viața băiatului ăstuia? Cum să mă arăt, să-mi dezvălui, să-mi dezbrac sufletul în halul ăsta în fața ta?». Spre liniștea mea, mi-am revenit și mi-am dat seama că nu mă va schimba cu nimic să știe lumea cine sunt. Eu nu mă ascund de mine, nu fug de cine sunt, nu mi-e frică. Trebuie să învăț să nu mă mai gândesc: Cum o să mai dau eu ochii cu tine după ce citești asta?

Mi-ar fi infernal de rușine, nu pot să neg. Ce fac eu e să lupt cu această rușine și să o înving, mergând până la capăt cu sloganul «NU AI NIMIC DE PIERDUT!». Pentru că asta presupune efectiv să fi avut posesia asupra a ceva, ca apoi să poți spune că-l pierzi, și să-ți fie frică să nu-l mai ai. Eu în sensul ăsta chiar nu am nimic; în cel mai bun caz aș putea avea ceva dacă aș avea curajul ca tu să citești asta.

Dar, vezi, departe de tine am curaj; când ajung aproape de tine, pe terenul tău (sun de parcă am duce vreun război), mă înmoi toată, parcă aș fi omul de gumă, sau o cocă de gogoși... Nu-mi place deloc chestia asta, dar n-am decât să mă pun față în față cu neplăcutul și să mă obișnuiesc cu el până când devenim prieteni...” – stai jos, 10!

„Mă derutează profund faptul că sunt în ora de matematică, și în același timp în care-mi descarc sufletul aici mi se învârt în cap ecuații reciproce, rădăcini iraționale și alte prostii. Mă simt ca într-un cuptor cu microunde...” – măi, și profesorul ăsta de matematică! Cum îndrăznea să-și țină ora, să-și facă meseria, să ne pregătească cât mai bine pentru bacalaureat, în timp ce eu eram îndrăgostită?! Mintea mea era doar pentru drăguțul meu, nu pentru calcule și exerciții! De ce nu înțelegea?! Aveam și eu de rezolvat (altfel de) probleme, dar tot probleme erau și alea, încă mai mari decât problemele de matematică! Cum să faci, domnule, așa ceva?!

„Oare ieri mi-ai spus «vă mai așteptăm pe la noi» pentru că tu chiar vrei să mă mai vezi, pentru că ți-am trezit în vreun fel interesul, pentru că într-adevăr mă vei aștepta să mai vin? Sau pur și simplu pentru că așa se zice, pentru că formalitatea asta ți-a intrat în reflex și deja vorbim mecanic, noi, oamenii, din bagajul obișnuit de exprimări clasice, stereotipice, fără să mai simțim sau să înțelegem ceea ce gura noastră spune?

Așa cum e și întrebarea stupidă «Ce faci?», vai de mine! Când vezi un om, în loc să-l întrebi cum se simte, cum mai e viața lui, spui: «Ce faci?», de parcă nu-l vezi în fața ta, și știi exact ce face, asta exceptând cazul în care, Doamne ferește, ai fi orb...” – bine a zis cine a zis că aruncăm cu Doamne ferește! în sus și în jos, ca și cum am ști noi mai bine decât Dumnezeu... Spunea Sfântul Arsenie Papacioc: „Dragă, nici nu-i bine să ne apere (Dumnezeu) chiar de tot, să ne mai lase și un pic de necaz!”. Între ce crezi tu că e bine pentru tine și ce e cu adevărat bine pentru tine – iar asta cunoaște numai Dumnezeu – se cască o prăpastie ca de la cer la pământ, și asta în majoritatea covârșitoare a cazurilor. Până înțelegem noi „ce mare lucru e când primești o palmă” (Sfântul Arsenie Papacioc), ne tot amăgim mult și bine echivalând viața bună cu confortul, cu autosuficiența, cu zen-ul și altele asemenea...

Văleu, de-atâtea ori am cerut lucruri pentru care mai târziu I-am pupat tălpile Domnului că nu mi le-a dat! Mulțumesc, Doamne, că nu m-ai ascultat, că nu Te-ai uitat în gura mea de copil încăpățânat! Slavă Ție, Doamne, că nu Te pui la mintea noastră!

„Post Scriptum: Pentru că am vrut să mă opresc, dar afurisitele astea de idei parcă-mi vin și mai abundent acum că am hotărât să pun punct, în speranța unei încheieri... Au început să răsară, și chiar să mă strige acele câteva idei omise. Parcă ar fi copii mici, care se învârt în jurul tău și te trag de haine, și oricât ai încerca să te eliberezi de ei, chiar făcându-le pe plac, tot nu-ți dau pace! Parcă mi-ar fi un viciu, dar unul bun. Oare scrisul dă dependență, se poate una ca asta?” – Da. Se poate.

„Tu știi că, după ce m-am mai gândit la cât de dezarmată am stat în fața ta, a calmului tău, mi-am dat seama de unde vine expresia «a te topi după cineva»? Abia acum am înțeles ce mi s-a întâmplat cât timp vorbeam cu tine, când încercam din răsputeri – și în niciun chip nu izbuteam – să-mi conving corpul să asculte de mine. Am înțeles de ce simțeam că trupul meu s-a lepădat complet de mine și că nu mai am nicio urmă de control. Acum înțeleg! Eram o figurină de ceară și fața începea să mi se încălzească, să se topească și să curgă! Deci asta înseamnă să te topești după cineva, pentru cineva... la căldura cuiva. Eu ți-am spus și în seara aceea că ești o persoană caldă, dar n-am știut că o spun la propriu, ca și cum i-aș vorbi, literalmente, unei sobe...

Se poate să n-am dreptate și să râd de mine peste ceva timp. Sunt gata de orice. Am mai spus asta. Pentru că simt că Dumnezeu e cu mine. Fie și cu tine!” – Bună, draga mea! Aici tot tu, de peste ceva timp. Ai avut dreptate, chiar râd! De mine, de tine, de noi...

Și-Ți mulțumesc, Doamne, că ai fost mereu cu mine! Chiar și când credeam că nu mai ești.

(va urma)

Ana Bănică