.webp)
Telenovela continuă! Bine v-am regăsit la episodul doi! Coloana sonoră – tot muzica Ioanei Radu: Inimă, de ce nu vrei să-mbătrânești? Nu ți-e de ajuns cât ai iubit, și cât ai suferit? Inimă, te-mbeți cu aceleași vechi povești, cu care veșnic te-ai mințit... Inimă, de ce nu vrei să-mbătrânești? Tu nu vezi cât de proastă ești? Mereu iubești...
Cât despre personaje, le cunoașteți deja. Sst, liniște, începe!
* * *
„Îmi imaginez reacția ta dacă te-ai vedea în oglinda din mintea mea. Acum te văd ușor uimit. Te văd zâmbind ușor, cu un colț al gurii ridicat de înduioșare și puțin șoc, întrebându-te în gând cum de te poate privi cineva cu atâta adorare. Și eu simt gândul ăsta al tău, starea ta de uimire când ți se arată proiecția ta din mine. Tu, cel din mintea mea” – ia, că devine periculos! – „pe care-l văd mereu și de care m-am îndrăgostit, tu cel la rândul tău îndrăgostit de mine, te uiți spre tine cel adevărat, viu întru realitate, despre care nu știu nimic” – știa fata și psihologie, bravos, bravos! Nu te-a împiedicat cu nimic să faci ce ți s-a pus pata să faci, dar măcar era fata conștientă că e doar în capul ei! Primul pas e conștientizarea, știți cum se zice...
„Azi-noapte ți-am vorbit timp de două file; patru pagini, și abia după două ore ți-am spus cum mă cheamă. Te rog să mă ierți pentru asta” – și pentru toate, bietul de tine, câte ai mai îndurat! – „pentru că ți-am vorbit ca și cum mi s-ar cuveni, ca și cum tu ar fi trebuit să mă știi de undeva, să aștepți scrisorile astea” – așa cum spuneam, victimă colaterală, câte ai mai îndurat... – „asta pentru mine, dar fără să țin cont de confuzia ce probabil ți-am creat-o. Pentru că tu nu știi cine-ți vorbește acum, și cu atât mai mult nu știi cine ți-a vorbit cu pagini în urmă. Sunt aceeași, sunt tot eu. Ah, ce controversă imensă că eu am ales să-ți vorbesc și tu, nu. Tu probabil n-ai ales nimic, pentru că tu nu te-ai gândit niciodată la noi doi în vreun context, la vreo oală în care să încăpem amândoi.” – dacă mi-am dat eu mie șah mat recitind ce am scris tot eu, el săracul cred că era dincolo și de mama matului... „Nu m-am abținut din a folosi orice expresie ciudată care la mine în cap mi-a dat impresia că sună bine” –Chiar așa?! N-aș fi zis! – „și de aceea mi-am dat voie să strecor derivata de la acel «suntem în aceeași oală», care e de fapt «suntem în aceeași barcă», iar eu am amestecat-o, în dezordinea mea caracteristică, cu «a-ți fierbe oala», mă rog, «a nu-ți băga nasul unde nu-ți fierbe oala». Și mi se pare haios!
În fine, dacă te gândești, și așa are sens, se leagă cumva, pentru că, într-un fel” – în toate felurile – „și eu îmi bag nasul destul de tare unde habar nu am dacă îmi fierbe vreo oală...
Mi-ai fiert tu apă pentru ceai? Da? De unde știai că vreau, și de unde ai știut că rooibosul e preferatul meu? Cum de ai pus fix câtă miere îmi place: să nu fie nici fără gust, dar nici să acapareze dulceața ei tot restul? Sau poate ai fiert apa aceea pentru cafea la ibric? Și... mie nu-mi place așa de mult cafeaua făcută la ibric...” – ei bine, unele lucruri se mai schimbă! Nebunia îndrăgostelii, nu; împătimirea de cafeaua la ibric, da.
„Poate n-o să-mi placă cafeaua făcută de tine, poate tu o bei mai slabă, poate tu nu-ți pui lapte încălzit, poate nu-ți pui lapte deloc, poate că, de fapt, nici nu-ți place cafeaua...
Stai puțin, poate că ai fiert apă doar pentru o ceașcă, sau poate ai fiert într-adevăr pentru două, dar nu pentru mine. Și acum eu mă autoinvit, poftesc la cafeaua ta, la care n-am fost invitată, la care sunt nepoftită. Dar poate că tu nici măcar nu bei cafea... poate ți-e frică! Așa cum îmi era mie când eram mică, pentru că știam că n-o să mai adorm.
Sau? Sau poate că nici pe tine nu te sperie tremurul interior pe care ți-l dă băutura aceasta, care la exterior nu mișcă, nu clintește niciun por, dar înăuntru... parcă atunci se râșnește cafeaua – iar tu ești râșnița! Ah, mirosul de cafea proaspăt râșnită! Merită tremuratul ocazional pentru asta, da, chiar merită!
Ție îți place mirosul de cafea? Oare tu cum miroși? Ce parfum porți, în afară de cel nemuritor al tinereții, de care suntem încă binecuvântați să ne bucurăm amândoi? Ce frumoși sunt oamenii tineri! Exterior, în mod evident, dar cel mai concentrat – interior. Și există, de aceea, oameni care nu îmbătrânesc niciodată, pentru că sufletul lor rămâne veșnic captiv la vârsta noastră! Spre o astfel de captivitate tânjesc și eu, și ți-o doresc și ție! Vreau să mă bucur mereu de cafea, de mirosul ei!
Oare te sperie că îmi îndulcesc cafeaua cu miere? Că îi pun și scorțișoară ‒ și, vai!, și acum mă inundă gustul! Poate că o să ajungi să mă cunoști și o să mă privești cum îmi prepar cafeaua, și apoi cum o savurez...
Nu știu cum să mă aduc în punctul să-ți spun asta, dar vreau să am curajul să o fac, așa că, iată: mă bucur nespus de mult doar văzându-te de la distanță, așa, din mulțime, și mi se luminează ziua pentru că am fost în același loc cu tine vreme de câteva ore. Chiar dacă n-am schimbat niciun cuvânt unul cu altul. Chiar dacă nici nu te-ai uitat la mine. Eu stau acolo și-I mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat ochi, și m-a adus și în ziua aceea doar să te pot vedea. Nimic mai mult.
Ești un om atât de frumos, dac-ai ști și tu! Poate știi. Mă întorc înapoi la viața mea sărind într-un picior după ce stau, mult spus, «lângă» tine, îmbătată de bucuria de-a te fi privit.
Nu sunt încă hotărâtă dacă-ți voi înmâna vreodată scrisorile astea...” – ooo, ba da, ba da, ești! Știi, în adâncul inimii tale știi prea bine! – „deși mă gândesc din ce în ce mai mult să ți le dau. Dar apoi se deschide portița unor noi întrebări: Când și cum? Sunt convinsă că o voi lămuri la timpul potrivit. Pentru asta e nevoie să am curajul să-ți aduc la cunoștință existența mea...” – pupa-te-aș pe curajul ăla nuclear, cuantic, exploziv, Anuță dragă!
„În asta stă toată frumusețea condiției mele de acum, în volatilitatea percepțiilor mele, în posibilitatea de a modela ipotezele după bunul meu plac. Acum, câtă vreme nu știu și partea ta de poveste. După aceea, s-ar putea să mă distrez... Dar, orice ar fi, știu că n-o să mă dărâme. Tu, ascultându-mă, nu știu ce crezi despre mine. Tu nu știi cine sunt și, citind până aici, ai putea crede că de-ar fi să nu iasă cum vreau eu și să mă refuzi categoric, am să mă pierd pe deplin, cu totul. Știu că așa poate părea, dar vreau să te asigur că sunt și voi fi bine, cea mai fericită cu mine, indiferent de răspunsul tău” – iubita mea... zâmbesc!
„În momentul de față, mi-a și cășunat pe tine, sincer să-ți spun. Nu te îngrijora, îmi poate trece, te pot elibera de pseudo-greutatea asta dacă va fi cazul. Dacă vei ști vreodată toate lucrurile astea... Și eu cred că le vei ști, pentru că asta ține de mine...” – și se ocupă fata, n-ai treabă! – „Ar fi așa frumos dacă nu mi-ar fi nici măcar puțin frică să te caut, să te abordez și să mă uit în ochii tăi... Apoi să fiu în stare să-mi leg ideile ca și cum n-aș pune nimic la bătaie, ca și cum n-aș avea nimic de pierdut – și așa și e! E greu să-ți învingi fricile, dar o voi face...” – Auziți la ea! Extraordinar, fată, extraordinar! Te rog, mai adu-mi aminte și mie din când în când că tu ești eu!
„Cred că «iubirile» astea neîmpărtășite, crescute în secret și ținute în umbră sunt cele mai gustoase, savuroase, pure, sincere; într-un cuvânt care se tot repetă – frumoase! Juvenile, nepătate, infantile în sensul bun – mă simt cea mai recunoscătoare că mi-ai oferit posibilitatea unei astfel de experiențe. Mulțumesc. Din toată inima.
Iar ascult muzică de dragoste și mă gândesc la tine. Mă întreb acum: să-ți dau scrisorile azi? Mmnu, nu astăzi. Astăzi vin să-ți vorbesc, de-adevăratelea! Acum nu am emoții, dar atunci sigur voi avea. Nu cer nimic în schimb, vreau doar să mă eliberez de tot ce gândesc, și vreau ca tu să știi. Pentru că schimburile noastre de priviri, în toată frumusețea lor, mă chinuie, pentru că aduc confuzie, și nu știu de care parte să mă situez. Nu vreau să trag singură nicio concluzie, de aceea apelez la tine.
Așadar, îți întind cu toată încrederea cheia spre o fereastră către sufletul meu, și în timpul călătoriei tale, sper să te vezi poate măcar pe jumătate așa cum te văd eu. Acum eu pregătesc fereastra prin care tu o să privești în interiorul meu, în inima mea, iar tu, dacă vei fi ajuns până aici, tocmai te pregătești să o închizi...
Ce simți când împingi geamul înapoi spre locul lui, când întorci mânerul în jos? E rece? Sau cald? Ești bine? Sau ți-e rău?” – o fi chemat salvarea în ziua aia?!...
(va urma)
Ana Bănică
Vezi și: