De tine nu mai mi-este dor (I)

Nu, subiectul nu e melodia Ioanei Radu; deși rula frecvent pe fundalul serilor în care părăseam timpul lumii acesteia, golindu-mi prea plinul inimii în scrisorile de dragoste din care urmează să vă citez câteva fragmente.

Eu v-am spus că în îndrăgosteală nu m-am jucat niciodată, iar acum vin cu dovezi empirice în sprijinul afirmațiilor mele anterioare, ca nu care cumva să credeți că v-am aburit. Cochetez cu teatrul, și pe el într-adevăr l-am jucat; dragostea însă, niciodată, nici vorbă de-așa ceva. Dragostea a fost pentru mine întotdeauna ceva sfânt, chiar și înainte să-mi pună piedică Hristos și să-mi spună: „Aici Regizorul sunt Eu; vrei rolul principal?...”.

Așadar le voi lăsa pe ele, pe fărâmele din scrisorile mele, să vă spună ceea ce inima mea le spunea lor, băieților pe care credeam eu că i-am iubit – și pe care într-adevăr „i-am iubit” cu maximul de iubire pe care-l înțelegeam și de care eram în stare în acele momente.

Dacă din întâmplare (și din umorul nesecat al Dumnezeului nostru), vreunul dintre destinatarii protagoniști ai acestor scrisori dă peste aceste rânduri, atunci să știe că-i doresc sincer tot binele din lume, și sper că e sănătos la suflet, și că undeva, prin dulapurile sale, pe raftul cel mai de sus, prăfuite și roase de moliile timpului, pe pat de celuloză îngălbenită pe la colțuri, sforăie netulburate, (ne?)uitate și demult fugite de acasă literele mele de cerneală…

(Nu știu dacă să) Îmi cer iertare pentru sperieturile considerabile pe care vi le-am cauzat! Dar sper totuși ca râsul retrospectiv de acum să compenseze panica aceea de demult, de când fata zăpăcită, pe care de-abia o cunoșteați și cu care de-abia dacă schimbaserăți două vorbe, v-a pândit cu iscusința unei pantere și, când a prins momentul potrivit, a țâșnit la atac pentru a vă înmâna plicul cu scrisorile ei de dragoste! Totuși, sunt convinsă că acum aveți ce povesti.

Acestea fiind deci zise, vă invit să vă așezați comod, cu un bol de popcorn în brațe (cel mai bun iese făcut la tuci!), și să derulăm împreună comedia amintirii curajului meu copilăresc, de-a dreptul nebunesc și care, când vede bariere, fie face tumba în aer peste ele, fie trece pe dedesubt în dans de limbo (curaj pe care m-am luptat, în timp, să-l conserv intact). Și să râdem de faptul că i-ați fost victime colaterale.

Vă mai rog să mă iertați dacă v-am cauzat neplăceri neintenționate, pe care inima mea îmbătată de amor pur și simplu nu avea senzor să le perceapă; ea, sărmana, nu gândea răul…

Spune-i omului beat să nu stea în cap, că-i beat și-o să cadă și-o să se lovească și-o să se mai facă și de râs – „caaaare beat, c’ io nnnu-s beat și s-mă laș-n pace, că io de-aicea-m’ iau ș’ zboru’!”.

Destul, gata cu publicitatea! Să dăm drumul la film!

* * *

„Prima zi în care m-am decis să-ți scriu. A fost mai mult o nevoie să-mi scot din cap ideile și gândurile despre tine și să-i spun cuiva ‒ ca să exiști și în lumea din jurul meu, sub absolut orice formă. Și mi-e de ajuns. Sau aș vrea, mă educ să-mi fie de ajuns.

În orice caz, mă ajută să-ți «vorbesc». Vorbesc este impropriu spus, foarte mult spus, pentru că, în cel mai bun caz, de fiecare dată când ni s-au întâlnit ochii, tu te uitai în direcția mea doar din pură întâmplare.

Nu am mai făcut asta niciodată, nu i-am scris niciodată vreunui băiat de care mi-a plăcut. Nu știu ce mi-a venit astăzi, dar ăsta mi-a fost gândul: să-ți scriu, ca să simt că pot crea o legătură câtuși de puțin reală cu tine”.

„Este superb, acum realizez, faptul că n-am mai avut imboldul să scriu din prin clasa a șasea-a șaptea. Sunt cinci ani de-atunci... dar tu n-ai de unde să știi cum a trecut timpul peste mine, cât și cum am crescut de când aveam paisprezece ani și scriam în jurnal despre băieții de care-mi plăcea, dar niciodată către ei. Așa cum fac acum. Tu nu știi nimic din toate astea, pentru că nu mă cunoști. Absolut deloc. Probabil nici nu știi că exist, și ai uitat că te-ai uitat la mine...”.

„Aproape că mă mustru pentru că «scrisoarea» asta nu sună exact așa cum sunau gândurile care m-au îndemnat s-o scriu. Am scris deja atât de mult, și încă simt că nu am spus nimic concret. Nimic nu e întâmplător, și atunci de ce te-ai uitat de-atâtea ori spre mine? Sau poate mi s-a părut?” – Ah, mica mea!... Beată de dragoste, dar ce lucidă erai tu, totuși! – „Nu mi-e frică de ce simt față de tine, nu, nu e asta, absolut deloc, dar oare unde mi-au fugit toate ideile atât de frumoase care mi-au înseninat mintea și din cauza, sau datorită cărora iarăși scriu? Îți scriu... E pentru mine mai mult chestia asta, dar atunci, spune-mi, de ce simt că ar trebui să auzi, să știi și tu toate astea? Tu nici măcar nu știi că exist.

Te gândești vreodată la mine?” – Uau! Domnișoară! Fantastic tupeul! – „Ai habar cum arăt? Ți-ai pus vreodată întrebarea «Cum ar fi...?», așa cum o fac eu de când te-am văzut prima oară? Asta se întâmpla la început de decembrie. Nu mi-ai mai ieșit din cap de aproape două luni, iar acum îți scriu... Am ajuns să vorbesc cu tine în scris, noaptea, singură, la mine în cameră, uitându-mă la ceasul care arată o oră din ce în ce mai târzie, și eu încă nu mi-am eliberat tot ce aveam pe suflet, nu am spus tot ce m-aș bucura nebunește, ca un copil mic, dac-ai ști! Ce situație caraghioasă, în care m-am băgat de una singură, eu cu mânuța mea!”.

„Tocmai de asta, pentru că-mi dă o stare atât de bună și mă face să zâmbesc mereu, îmi place și-mi permit să visez cu ochii deschiși. Oare eu ți-am stat vreodată în gând mai mult de trei secunde? Oare e posibil să fiu singura care trece prin asta? Oare realitatea poate fi suficient de dură” – Oh, iubita mea! N-ai tu idee! Iar eu am prea puțină idee, chiar și acum, câțiva ani mai târziu... – „încât să permită cuiva să simtă lucruri atât de profunde pentru altcineva care e complet detașat și total indiferent? Haide, spune-mi odată, te gândești la mine?” – Directă. – „Tu nu vrei să mă cunoști?” – Uppercut. – „Simți nevoia să-mi vorbești?” – Croșeu. – „Toate aceste întrebări mă chinuie și mă ceartă, pentru că nu sunt capabilă să le ofer un răspuns, și stau în fața lor dezarmată, nepregătită, când le răspund șoptit: «Nu știu...»”.

„Am și câteva micuțe, subtile și habar n-ai tu cât de îmbucurătoare motive să cred, să sper că e o șansă să existe o fărâmă de interes și din partea ta. Toate privirile acelea aruncate «la întâmplare», unele mai rapide, dar foarte clar țintite, altele îndelungi, cercetătoare, și care poposesc un timp prea lung pentru a le lipsi esența unui gând, toate astea venind din partea ta nu-mi dau voie să renunț. Poate o să spui că sunt nebună” – Evrika! E nebuuună, fugi! – „poate n-o să spui nimic, pentru că poate n-o să știi nimic din toate astea...” – Hoțomanooo! Știai prea bine, încă din clipa în care ți-a venit ideea să-i scrii, știai precis că scrisoarea o să ajungă la el, că asta vrei, că de asta scrii! Dar ce-ți mai plăcea să faci pe mironosița! Taci tuuu, nu-mi spui tu mieee, lasă că știu eeeu!

„Când zâmbeai la scurt timp după ce ne priveam în treacăt, mie îmi place să-mi spun că și eu am adus acel zâmbet pe fața ta, că poate motivul pentru care ți s-a luminat atât de frumos chipul este că ți-ai încrucișat privirea cu a mea, pentru a patra oară... Așa cum se întâmplă în cazul meu, când mă mai lovește câte un zâmbet între toți oamenii aceia. Oare tu te-ai întrebat vreodată de ce zâmbesc? Și ție am încercat să-ți zâmbesc de multe ori, de fiecare dată aproape, dar nu știu dacă am reușit. Asta poți să-mi spui numai tu... dacă-mi vei vorbi vreodată.

Am început deja a treia pagină, și nu-mi vine să cred! E târziu... Ți-am scris timp de aproape două ore și simt, știu că nu e destul. Mi-e frică să nu uit ce mai am de spus până mâine. Trag de mine să mă pun în pat, la somn. Noapte bună, Ana. A, da... și noapte bună și ție!”.

(va urma)

Ana Bănică