Mergeam împreună cu mama la Înviere. Era singura dată în an când venea și ea, iar pentru mine era momentul în care mi se confirma credința. Da! Dumnezeul meu este și al ei! Eram unite mai adevărat, dar nu numai cu ea, ci și cu cei de lângă mine, și cu cei de dedesubt și cu cei de deasupra, cu toții eram UNA.
În cimitir, la biserica din deal, oamenii stăteau afară printre morminte, și când primeau Lumina era un spectacol extraordinar: fiecare om cu lumina lui, iar împreună, o mare de luminițe. Și, când ridicam ochii spre cer, vedeam alte lumini aprinse, de sus. Atâta bucurie primeam în suflet, încât se topeau toate! Toate fricile, toate supărările, toate nevoile... Și cântam împreună − Doamne, ce minunat se auzea, aveam senzația că se umple tot pământul cu această cântare!
Un cor pe mai multe voci, care se armonizau deși nu se știau și nu facusera nici o repetiție înainte. Corul Bucuriei, care cânta doar o singură dată pe an, și care nu aștepta aplauze.
Ioana Todor