De mână

M-am dus la Dumnezeu și L-am luat de mână

și i-am spus: hai să ne ținem așa și să călătorim în urmă,

în urmă, la izvorul durerii

și să ne găsim pe noi amândoi pe când aveam eu trei ani

și îmi îmbrățișam plângând genunchii,

lăsată cu febră la grădiniță în comunism,

ca remediu având doar o căciuliță roșie prinsă cu cordeluțe sub bărbie,

în timp ce mă usturau urechile până la urlet și nu mă trata nimeni,

pentru că în comunism orice ai fi avut

trebuia să aștepți să-ți treacă de la sine, îmbrăcându-te gros,

că nu era apă în calorifer, apoi nu te ducea nimeni la doctor,

pentru că oricum doctorii dădeau din umeri

că nu se găsea nimic de cumpărat.

Mi s-a spus că acea căciuliță purtată la interior

e șansa mea să mă fac bine, să treacă puroiul din urechi

și să nu mă mai scutur de frisoane și m-am atașat de ea,

o țin minte și acum cât era de pufoasă și îi știu exact tenta de roșu.

Pa maică-mea nu o mai știu așa bine

pentru că, adult fiind ea și neaplecându-se niciodată către mine

nu-i auzeam decât vocea, asertivă în public, rece acasă.

Vocea aceea mă cunoștea la grădiniță, de față cu stimabila doamna Keller,

acasă însă nu știa cine sunt,

eram ca un perete care nu are nevoi de niciun fel

decât educația cu precizie pentru progres, că eram sălbatică,

la țară mă crescuseră inacceptabil, adică în brațe. Mă și legănau!

Să mă luăm noi doi de acuma de mâini, Tu de una, eu de alta,

doar ca să creadă copilul acela cu căciuliță roșie rotundă care eram la trei ani

‒ pe care o ciupea și o curăța de scame sub frison, compulsiv, cu drag,

să o aibă toată viața ca nouă, că era rotundă și atât de frumoasă –

că are și el o mamă și un tată.

Hai să mergem și mai departe, mai departe, tot așa,

la câteva săptămâni de viață, când am ajuns legată în păturică

lăsată în iarbă de tata în grădină la Ea,

Ea, care a plâns cu năduf întâi, că era încărcată de treburi peste puteri la Colectiv

și numai nepoți sugari nu-i mai trebuiau după ce i-a crescut pe-ai ei văduvă,

dar care apoi m-a iubit și m-a învățat să-i spun Mamă.

Și mai departe, și mai departe,

să patinăm pe rigla anilor mei la cifrele măsurate cu minus,

mult-mult demult, și la urmă să ajungem la tatăl tatălui meu,

la cel de care ziceam că a fost văduvită Ea, cu prunci mici la piept având!

Să ne grăbim, cât timp se zvârcolește încă viu într-un raft de morgă până îngheață

și cât timp își umple sertarele unghiilor zgâriind pereții și se întoarce de pe spate pe burtă,

să creadă și acel tată-copil care avea abia douăzeci de ani,

tatăl tatălui meu, să creadă și el

că are o mamă și un tată.

Hai repede să fugim demult, amândoi de mână

să prindem să fim acolo măcar cu câteva momente înainte ca tata să devină orfan

și bunicul copilandru să plece fără unghii la Dumnezeu, în șoc de la o injecție,

deși se trezise singur îngropat în frigider.

Să nu se mai creadă atât de singur

și să mă cheme în vis după jumătate de veac de la naștere mea!

Grăbește-Te să-i luăm pe toți aceștia în brațe, Doamne,

Să ne jucăm de-a mama și de-a tata cu ei,

cu izvoarele durerii noastre,

cu motivele șocului anafilactic de la penicilină pe care l-am făcut la două luni,

‒ și bebelușul meu a făcut la vaccin ‒,

cu abandonul nevoii de a avea pe cineva aproape în frison și boală și moarte.

Să încercăm nițel,

așa cum te joci cu niște păpuși rigide

doar să le cauți ochii cu ai tăi și să le înmoi așa inima, să creadă și ele o clipă

că au o mamă și un tată.

Măcar în joacă, Dumnezeule.

să fugim, Doamne, să prindem clipa aceea pe riglă.

M-am uitat la apus, frântă după toată ziua de joacă

La Tălpile Tale, Doamne.

Erau sfârtecate de atâta alergat pe muchie,

simultan pe rigla vieții fiecăruia care a strigat vreodată Ție la lăsarea serii

să te joci cu el de-a mama și de-a tata.

De ce nu ai și tu un Dumnezeu, dragă Dumnezeule?

Pentru că eu I-aș bate timid la poartă,

L-aș lua de mână

și L-aș purta să vină să-Ți sărute Tălpile acestea sfâșiate

de patinat pe axa timpului pentru toată umanitatea.

Nu trebuie îndelung, ci o clipă, cât stai Tu cu genunchii îmbrățișați

și cu căciulița aceea roșie rotundă, cu scame, legată cu sforicele sub bărbie,

cât te dor înțepat până în sâmburele inimii urechile de noi toți,

cât îți cauți bunicii în iarba din câmp să te crească

atunci când ai tăi au intrat în depresie post-partum și te-au dat

ca să știi și Tu o clipă cum e să ai o mamă și un tată.

Un Tată care s-a transformat odată în căluț și te-a dus în spinare de pe hol în bucătărie

și ai gustat mirarea fericirii ca pe-o căpșună coaptă,

până a țipat la el și l-a pus la punct vocea mamei.

E strigător la cer acest comportament, nu se cade, încetați.

Până una-alta Te țin eu de mână.

Vrei un cal, Dumnezeule?

Cosmina Dragomir