De ce uneori e bine să stai la coadă…

Am ajuns și anul acesta la Sfântul Paisie, nu departe de forfota Tesalonicului, pe dealul cu bucurie, cum îmi place mie să-i spun. Cum să zic? Îmi bate inima mai tare și acum, de bucurie, doar când mă gândesc.

Afară, 30+ grade. Arșiță. Singurul moment al zilei în care mănăstirea este deschisă pelerinilor. Am ajuns la puțin timp după ce s-au deschis porțile. Și acolo, la 30+ grade, în arșița ultimelor zile de iunie, oamenii stăteau la o coadă interminabilă ca să ajungă să se închine la mormântul Sfântului Paisie.

Las’ pe mine! i-am zis soțului meu, peste umăr, grăbind deja pasul spre măicuța gârbovită de vreme, care dirija mersul cozii. Mi-a făcut instant semn să fac cale-ntoarsă. Gârbvită maica, dar nu oarbă! O dau pe englezește să-i explic eu cum stă treaba: că noi avem copil mic, că nu-l putem ține în soare, că e prea cald… Maica, de neînduplecat. Ohi, ohi! Adică: nu, nu! Și mi-a făcut semn spre capătul cozii. M-am întors la copil și la soț cu coada între picioare. Și ce să facem; doar n-o să stăm la coada asta?! Și ce, oricum Sfântul Paisie e aici, tot se consideră că ne-am închinat, nu trebuie să atingi neapărat mormântul ca să… Dar hai să gustăm mai întâi câte o bucățică de loukoumi (rahat) de trandafir și hai în biserică să ne închinăm. Apoi am stat cu copilul, undeva la umbră, într-un colț, admirând cerul, savurând liniștea din spatele bisericii.

Și, când să plecăm, aruncăm amândoi câte o privire spre coada (parcă tot mai mare) și, ce să facem? Mai înfulecăm câte o bucățică din tradiționalul desert dulce și roz cu care Sfântul obișnuia să răsfețe pelerinii și ne așezăm la coadă. Subliniez: la noua coadă. Adică la una mai lungă decât era cea interminabilă care era când am ajuns noi.

Parcă de-abia atunci am văzut că aici erau mai mulți copii decât adulți. Părinți cu câte 3, 4, 5 copii. Părinți cu sugari. Femei însărcinate. Preoți. Și toți stăteau la coadă. În arșiță. La 30+ grade. Atunci mi-am simțit obrazul roșu. Nu de căldură. De rușine. De rușine că am vrut eu să rezolv cumva, altcumva, un dat firesc al lucrurilor: acela de a sta la coadă. De rușine de gândurile mele. De rușine de lipsa mea de smerenie. De rușine de nerăbdarea mea. De pufăiala mea. De faptul că am crezut că a avea un copil în brațe te plasează, automat, din capătul cozii în primul rând din față. Și așa am înțeles vorba pe care am tot auzit-o în copilărie de la bătrânii din satul meu: că e tare bine în viață să-ți știi locul. Chiar dacă el e uneori la capătul cozii. Chiar dacă această coadă pare uneori interminabilă. Cu răbdare, și cu câteva sacrificii, într-un final, fiecare ajunge în primul rând. Acolo unde îl așteaptă bucuria. Pentru noi, de această dată, bucuria a fost reîntâlnirea cu un prieten-Sfânt drag nouă. Și ce mare e bucuria atunci când vezi că prietenii tăi devin prietenii copilului tău…

De ce e bine că am stat la coadă? E bine pentru lecțiile pe care le-am primit: că nu toate ni se cuvin; că răbdarea trebuie șlefuită; că, atunci când mergi într-un loc, altul decât casa ta, trebuie să respecți regulile locului; că uneori cârteala lungește așteptarea; că Sfinții fac cum pot ca să ne țină cât mai mult timp lângă ei, sub același cer, poate-poate se mai lipește ceva bun și de noi… și lista poate continua la infinit. Oricum, cred că soțul meu va mai face mult haz recomandându-mă prietenilor: Dacă vreodată aveți de stat la vreo coadă, să o întrebați pe Silvana − știe ea o metodă prin care se stă mai mult!

* * *

Am terminat de scris, cu copilul în brațe și cu degetele lipicioase de la zahăr, încă mirosind a trandafir.

P.S. Ultima persoană care s-a închinat cu noi în acea zi a fost un monah. S-a așezat la rând după noi și a stat cu ochii într-o carte de rugăciuni toată coada. Nu părea deloc supărat că e ultimul. Oare el ce lecție a învățat?

Silvana Bașa