De ce iubim AI-ul?

O întrebare cel puțin ciudată, din simplul motiv că nimeni nu iubește AI-ul. Niciodată inteligența nu a fost iubită (cu excepția, desigur, a posesorilor ei, reali sau închipuiți), iar dacă e și artificială, deja ne stă în gât, ca un suc verde fosforescent, cu multe E-uri. Că ne folosim de ea e una, dar ne folosim ca stăpânul de sclav, cu superioritate și dispreț, sau la răstimpuri cu uimire și teamă, când vedem că sclavul are mușchi mai fermi decât stăpânul.

Și totuși, am realizat de curând că, dacă AI-ul n-ar fi fost inventat, ar fi trebuit să apară. Este, la propriu, suma tuturor posibilităților omenești (omenești?!) de-a atinge perfecțiunea. De pe vremea lui Adam și-a Evei, fără discriminare, la zidire, omul a primit într-însul dorul după desăvârșire, după asemănarea cu Cel desăvârșit, singur Dumnezeu. Parcursul de la „după chipul lui Dumnezeu” la „după asemănarea lui Dumnezeu” ar fi trecut, după cuvântul Sfinților Părinți, prin cele trei etape: curățire, luminare și îndumnezeire (sau desăvârșire). Dar avântul omului a fost deturnat – și nu întâmplător folosim același termen care se aplică teroriștilor care deturnează avioane, căci „avionul” a rămas în zbor, dar i s-a schimbat direcția: avântul spre desăvârșire a continuat, dar în afara lui Dumnezeu. Căderea lui Adam, spune Sfântul Sofronie de la Essex, a fost îndumnezeirea de sine, cu alte cuvinte, căutarea îndumnezeirii în afara lui Dumnezeu, prin mijloace proprii, cu de la sine putere („în ziua în care veţi mânca din pom, veţi fi ca Dumnezeu”, îi promite șarpele Evei). Ceea ce, de altfel, propun religiile orientale, al căror adept fusese Sfântul Sofronie în anii tinereții. Dar „fără de Mine nu puteți face nimic”, ne spune Hristos, nu ca o mustrare, ci ca o lămurire. „Eu sunt Calea”, adică numai prin unirea firii voastre omenești cu firea Mea dumnezeiască primiți transfuzia de îndumnezeire. Din altă parte nu o puteți lua. Cu atât mai puțin din voi înșivă.

Însă Adam a continuat să cadă într-o veselie, căutând desăvârșirea în afara lui Dumnezeu, până în zilele noastre jalnice, pitice, cocoșate și crăcănate când, iată, ne arată Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului, omul fuge de curățirea interioară într-o disperată dorință de curățenie exterioară. Abundența ofertei de produse de curățenie fiind, de altfel, cea mai bună probă. Nu că ar fi rea curățenia în sine, dar noi am ridicat-o la rang de lege pe Marta, fără s-o mai deranjăm pe Maria de la picioarele lui Hristos.

Ei bine, paradigma produselor de curățenie a primit un upgrade de când cu alde rețelele sociale. Se uită bieții noștri copii la felurite chipuri desăvârșite și, comparându-le cu ale lor, le dă cu minus. Zi după zi, vor fi prinși într-o căutare furibundă de-a ajunge la asemănarea cu dumnezeul lor de pe foarte îngustul ecran. Firește, o astfel de perfecțiune n-o vor atinge niciodată, din simplul motiv că fotografiile care le servesc drept modele nu sunt reale, ci editate. Mai grav este că editul ăsta a trecut din calculatoare în viața reală, precum se vede în inflația de gonflări și botoxări ce frizează ridicolul. Da, oamenii se des-figurează cu bună știință, renunțând la chipul lor unic și imperfect pentru a îmbrăca masca unei clone perfecte. Din nou, căderea într-o desăvârșire exterioară, dar de data aceasta a unor adulți ajunși la o presupusă dezvoltare a lobului prefrontal.

Și acum, ce mai urmează?

AI-ul. Perfecțiunea perfecțiunii! Nec plus ultra! Cu ăsta chiar nu mai putem semăna, că doar nu ne putem botoxa, gen, la creier. Așa că omul stă complexat, cu deștuʼ ancestral în gură și, după multe încercări eșuate de-a se urca pe acest perete de sticlă, i se ia de-atâta perfecțiune, stridență și nefiresc. Pur și simplu, i se face greață. Dar dați-ne, domnule, un obraz bubos și unic, viu și fremătând de suferință, brăzdat de riduri și de lacrimi, coșuri și muci, povești și istorie! Plasticul ăsta care nu poate iubi nu face, la urma urmei, nici cât un câine maidanez!

Așa că AI-ul ăsta are și el un rost pe lume, că nu degeaba l-a îngăduit Dumnezeu: să ne arate până la ce culme se poate ajunge, și că, oricât de culmea culmilor o fi, n-o vrem.

Anca Stanciu

Fotografie de Cottonbro Studio / pexels.com