De ce Dumnezeu ne-am despărțit noi?

Ne vorbește Părintele Rafail Noica

De ce a suferit Eva blestemul nașterii în dureri? Pentru că nașterea omului în lumea asta îngână nașterea omului la sfârșitul vieții ăsteia. Așa cum ne-am făcut gestația în pântecele maicii pentru a veni în viața aceasta, tot așa ne facem devenirea între naștere și mormânt – a doua gestație –, pentru a ne naște întru cele veșnice.

În dureri și poate cu plângere se face nașterea omului în lumea asta. Pruncul se naște plângând, și tot în plânsoare însoțim trupul neînsuflețit la mormânt și cu plângere îl înmormântăm. Plângerea însă trebuie să fie numai pentru viața asta și face parte din dinamica pocăinței, cu părere de rău pentru relele făcute. Noi gândim obiectiv – faptul că am făcut o greșeală și-mi pare rău pentru ea, nu asta este încă pocăința, dar este un început. Adică, o părere de rău că vedem că „am scrântit-o”, asta e normal.

Dar lacrimile adevărate sunt când sufletul începe să trăiască faptul că despărțirea de Dumnezeu este un blestem, și că acel blestem este moarte. Că sufletul, despărțit de Dumnezeu, dacă își dă seama că e despărțit de Dumnezeu, înseamnă că-L cunoaște cât de puțin pe Dumnezeu, măcar atât cât să-și dea seama că e despărțit de El. Și când cunoaște sufletul pe Dumnezeu? Atunci când începe sufletul să-și pună întrebarea: „De ce Dumnezeu ne-am despărțit noi?”, „De care dragoste ne lipsim noi?”. Iar atunci lacrimile vin din dragoste, nu din părere de rău obiectivă (că am făcut, obiectiv vorbind, ceva tâmpit, să zicem), ci că, prin acea prostie, prin acea răutate, când s-a rănit dragostea lui Dumnezeu, începem să ne despărțim de dragostea aceasta.