De-a bucuria (I)

Vară. Vacanță, în sfârșit! Era acum vreo... șapte ani. Plecasem în pelerinaj cu toată familia și fiecare dintre noi purta în minte sau în inimă un vis, un dor de sfinți, de locuri minunate și oameni dragi pe care îi vom întâlni.

Distanțele lungi ne zgâiesc ochii pe fereastra mașinii, în peisajele care aleargă odată cu noi. Dar copiii se mai și plictisesc. Povestiri, discuții... dar parcă e rost și de niște jocuri! Caut în „sertarul cu inspirații”, ca să găsesc niște activități pe loc sau jocuri care să vină în ton și cu pelerinajul pe care îl facem. Începem câteva joculețe de atenție: eu spun o povestire scurtă despre un sfânt încă necunoscut, și apoi pun trei întrebări din ceea ce am spus. Cine le știe, câștigă și preia ștafeta.

Apoi, varianta avansată: strecor câteva greșeli în povestirea vieții sfântului, și cine le corectează, câștigă și începe meciul următor.

Apoi, un fel de „fazan” duhovnicesc: eu spun un cuvânt și fiecare continuă, la rândul său, cu primul gând care i se înfiripă în minte sau în suflet la auzul cuvântului rostit de cel de dinaintea lui. Jocul acesta are o superdinamică, e simplu chiar și pentru cei mai mici și foarte... revelator, pentru că ne uimim toți ce resorturi purtăm în noi și cum se leagă lucrurile, emoțiile, trăirile, reprezentările interioare! De exemplu, Părintele spune: „Potir”. Eu: „Viață”. S.: „Lumină”. N.: „Bucurie”. A.: „Maica Domnului”. I: „Biserică”. M.: „În brațe la mama!”. E. (mă ia de gât și îmi lasă lipici de iubire pe obraz): „Mamaaa...”. Și iarăși Părintele: „Dragoste”. S.: „Răbdare”. N.: „Spovedanie”... și tot așa, fiecare dă la iveală o reprezentare extraordinară, cu miez neașteptat, pentru fiecare cuvânt duhovnicesc, tot mai duhovnicesc parcă prin felul cum răspunde el în ecoul interior al celuilalt. Fiecare realitate duhovnicească devine vie, se face emoție și descoperire de sine, de adevăr latent. Chiar vă recomand să jucați cu copiii voștri acest joc nepretențios, dinamic și lucrător! Vă veți bucura și uimi.

Însă neapărat doresc să vă vorbesc și despre alt joc, căci el a devenit deja palpabil acum. Este vorba despre Hai să ne împrietenim cu Sfinții!

Eu spun trei-patru detalii din viața unui sfânt, fără a-i preciza numele, iar ceilalți sunt atenți. Cine știe despre ce sfânt am spus și îi rostește primul numele, câștigă și începe o nouă rundă, despre alt sfânt. Și tot așa, alegând sfinți mai cunoscuți pentru cei mai mici și sfinți mai puțin cunoscuți (sau detalii noi) pentru cei mai mari. Copiii se implică în acest joc și în fiecare vacanță îl jucăm în mașină. Numai că atât de mult le place încât, din dorința de a-i face și pe alții părtași, plus bucuria de a face cunoscuți cât mai mulți sfinți tot mai multor copii, am hotărât să pun activitatea într-o formă materială, asemenea unui joc de cărți!

Știu cât de dornică sunt duminica să jucăm un joc în familie. Și mereu mă gândesc (în timpul unui „Rummy” sau „Uno” sau... „Jocul proverbelor”) ce fain ar fi să avem și jocuri creștine, care în mod ludic − așa cum simt în general copiii − să îi apropie de Biserică, de Sfinți. Să nu li se pară departe și intangibili, ci apropiați și pe înțelesul lor. Ca o invitație.

De aceea, am primenit puțin primele idei inspiraționale, am pictat scene din vieți de sfinți, am îmbogățit cu informații noi cunoștințele despre ei, și neapărat am „croșetat” niște seturi de reguli, pentru că am văzut cât îi fascinează pe copii „chestia cu regulile”! Am strecurat și niște „subliminale”, de genul: „Cine câștigă spune trei calități ale celui de pe ultimul loc”. Sau: „Cine câștigă împarte ciocolata prieteniei (Măriuca a inventat-o) cu toți participanții”.

Tare mult m-am bucurat să văd cum a prins formă și câți copii s-au veselit de el la 1 iunie! Mi-aș dori să fie cât mai util în multe familii creștine și cred că la ora de Religie poate fi un suport material foarte practic pentru a le forma elevilor, într-un mod antrenant și plăcut, o cultură generală despre viețile sfinților.

Și acum, vă mărturisesc ceva de suflet. Cel mai tare m-a impresionat că, atunci când lucram la acest joc, simțeam binecuvântarea sfântului pentru care lucram atunci. Ziua nu percepeam intens acest lucru, cei mici făcând multă zarvă în jurul meu. Dar noaptea, când se lăsa liniștea, era atât de evident! Am realizat clar asta când am trecut de la lucrul la Sfântul Efrem, la cărticelele pentru Sfântul Paisie. Pur și simplu, starea mea lăuntrică s-a preschimbat ca dintr-o mireasmă duhovnicească, trăită, în alta. Și apoi alta, și alta, în funcție de sfântul la care lucram. Mă simțeam însoțită în chip tainic de Sfântul căruia îi zugrăveam frânturi de viață în imagini sau cuvinte. Cât sunt de minunați sfinții! Fiecare − o adiere unică a harului! Fiecare − un chip aparte al prezenței Duhului Sfânt!

Cât de binecuvântată ne-ar deveni viața dacă pe toate ale noastre le-am împleti cu cele ale Sfinților!

Maria Tudor