Decembrie. Zăpadă până la genunchi, ca odinioară. Cred că eram prin clasa a șasea, când peste familia noastră a dat o avalanșă de necazuri. După un accident, tatăl meu pierduse tot: mașina zob, datorii multe și... păhărele cât cuprinde! Mama intrase la pensie anticipat. 350 lei pe lună. Sora abia luase la Medicină. Însă, chiar și așa, totuși mă simțeam fericită. Fără traume, fără tristeți... până când...
Merg la școală și-i aud pe toți din clasă că abia așteaptă să vină Moșu’. Îi ascult, nu spun nimic. Noi, de câteva săptămâni, mâncam doar turte și cartofi. Dar ce conta?! Eram cu mama lângă mine. Și totuși, când ajung acasă, merg la mama și o întreb: „Vine și la mine Moșul, nu? Știu că e greu, dar tu mereu ai economii, sigur aduce el ceva...”.
Mama mă privește tăcută. Trage aer în piept, nu știe cum să-mi spună că anul acesta chiar nu vine. Și nu pentru că am fost obraznică sau neascultătoare, dar chiar nu are daruri și pentru mine. Și, colac peste pupăză, cum e vorba, îmi spune că și ultimul cubuleț de drojdie s-a terminat, și nici măcar turte nu vom avea. La nevoie, e cea mai gustoasă masă!
Ca niciodată, și chiar în ajunul Sfântului Nicolae, am rămas și fără mâncare... la propriu. Nu zic nimic. Trag nădejde că va veni și la mine.
Și a venit! Se aude soneria. Mama se uită mirată la mine, că doar nu așteptam pe nimeni. Tata, deja în lumea viselor după ziua petrecută la barul din colț. Se apropie de ușă, se uită pe vizor: vecinul de la 3.
- Bună seara! V-am adus o sacoșă de pâine proaspătă, am luat-o de la brutăria unde lucrez!
Mulțumiri... apoi tăcere... apoi lacrimi de fericire! Da, nu am primit în dar ceva ce poate îmi doream la vârsta aceea, dar a fost cel mai de folos cadou primit vreodată! Și de la un sfânt... Sfântul Nicolae!
Ca să nu mai spun că a avut grijă de mine exact ca de cele trei surori despre care se vorbește în viața sa.
Rămasă singură la 13 ani, părinții plecați în Italia, Sfântul Nicolae mi-a fost tata, mamă, ocrotitor... chiar ocrotitor! Stăteam în bucătărie, mă încălzeam la aragaz, pentru că nu mai aveam altă sursă de căldură. Ușa de la intrare nu se mai putea închide cu cheia. Și uite-așa mergeam la școală, veneam, și casa rămânea a nimănui. Ba nu, rămânea în grija Sfântului Nicolae! Îi citeam acatistul, fără să știu ce e acela un acatist. Ajunsesem printre cei mai buni din clasă, pentru că, în afară de a mă ruga, a merge la școală și a învăța, nu făceam altceva. Că nu aveam ce. Cântam în strana bisericii și aveam gândul pentru mănăstire. Toate sub dulcea ocrotire a Sfântului!
Tare bine mai era atunci! Iarna era iarnă, bucuria din lucruri simple, inima curată și prietenia adevărată cu un Sfânt. Cu Sfântul Nicolae!
Alexandrina
Fotografie de Simona Andrușcă
