Nu îmi pot imagina cum ar fi fost viața mea interioară dacă schimbarea de discurs ideologic nu s-ar fi produs, dar știu că, fără voie, realitatea și programul ideologic din copilărie au reușit să-mi inducă o atracție puternică față de umiliți și obidiți. La început au fost obidiții din poveștile eroice, cei salvați de noua orânduire, și apoi au fost obidiții din realitatea regimului, puținii cunoscuți de mine ‒ grupurile de orfani cu care mă intersectam în taberele școlare și bebelușii din ghenă. Eu nu mă simțeam obidită, eu eram normală și iubită de familie. Era normal să am chiar și apa rece cu program, inclusiv în incinta școlii, era normal să am apa caldă cu program, era normal să avem cartelă alimentară, era normal să nu facem ore în primele săptămâni de școală și să mergem în practică la cules de fructe și legume, cu un autobuz vechi, fără suficiente scaune, deși noi eram copii de 10-11 ani, crescuți în oraș, copii care nu beneficiau de protecția muncii, de toalete, de apă să ne spălăm pe mâini și nici de mâncare, dacă parinții nu ne-ar fi pregătit pachețele de acasă.
Și așa s-a produs primul miracol din viața mea. O excursie cu mama la Curtea de Argeș, faimoasa mănăstire a cărei legendă mi se transmisese la școală. Zidul vopsit ușor roz și legenda soției zidite m-au revoltat și înspăimântat ‒ nu înțelegeam rostul, iar simbolistica și cuvintele înălțătoare le consideram deja fațade. Dar acolo, în spatele bisericii, într-o clădire de cărămidă, am întâlnit o fetiță de care nu mi se vorbise la școală. Mama mi-a spus povestea fetiței omorâte de tatăl ei. Să nu-și imagineze cineva că am primit o lecție de teologie și credință. Mi s-a spus povestea în cei mai simpli termeni. Am sărutat racla și apoi am scris primul pomelnic din viața mea. Oamenii scriau pe hârtiuțe nume și cereri, și mama mi-a spus că, dacă vreau, îi pot scrie și eu Sfintei Filoftea. Am rugat-o pe Sfântă un lucru important, legat de o persoană pe care o iubeam ‒ și miracolul s-a produs la scurt timp. Știu că atunci am descoperit iubirea ca motivație.
Nu am primit educație religioasă la școală, generația mea nu s-a încadrat, după revoluție, în grupa de vârstă vizată de noua programă. Înainte de revoluție mergeam la biserică de Sfânta Înviere pentru a lua Lumina, și de Crăciun pentru a mă împărtăși la grămadă cu alți copii. Nu cunoșteam pe nimeni care să aibă în casă icoane sau biblii. Eram crescută într-un oraș industrial, de către părinți cu pregătire medie, iar colegii mei erau toți la fel. Bunicii noștri, proveniți cu toții din mediul rural, nu povesteau despre trecut sau tradiții; în general nu povesteau nimic. Doar uneori, mici gesturi rupeau parcă organizarea practică a vieții ‒ o cruce făcută înainte de masă, o cruce făcută pe mămăligă, un colac, o pomană, cam atât...
Vizitam și mănăstiri când ne mai plimbam cu mașina, dar nu am vorbit niciodată cu cineva dintr-o mănăstire. Familia mea nu vorbea de rău preoții, ba chiar sesizam reținere și un soi de respect la contactul cu ei. În multe dintre familiile colegilor mei, preoții erau un soi de profesie de invidat, pentru că primeau. Auzeam la școală, la joacă, multe lucruri negative.
Fusesem botezată acasă, într-o cădiță de plastic, și aveam poze alb-negru de la eveniment. Preotul era cel care o botezase și pe mama. Nașul meu avea probleme din partea regimului și de aceea s-a preferat acest botez acasă. Într-o vacanță, seara, bunicul m-a privit lung și mi-a zis: „Să nu te mai culci așa. Înainte de culcare să spui o rugăciune”. Și m-a învățat Tatăl Nostru.
După Revoluție, în liceu, mersul la Sfânta Liturghie a devenit ceva obișnuit. Nu învățasem concret nimic în copilărie, era un Dumnezeu, era o biserică, dar ce se credea, cum se credea erau necunoscute. Știind atât de puține, ascultam cu interes toată Sfânta Liturghie. Apoi, în librării au apărut carțile, și la pangar bibliile. Dar de Iisus Hristos m-am apropiat inițial prin înclinația mea socială. Fusese omorât doar pentru că avea opinii diferite, doar din motivații ideologice, doar din dorința de control a unor oameni și din frică. Predicile Lui îmi bucurau mintea, blândețea Lui îmi mângâia inima. Credința în divinitatea Sa a apărut ulterior, cu un prea mic aport al criteriilor informaționale. Omul și Dumnezeul au devenit un tot, treptat.
În copilărie și adolescență, am pierdut capacitatea de a mă proiecta într-un viitor luminos, iar invocarea memoriei trecutului colectiv și chiar și individual îmi aprinde suspiciuni, împingându-mă în izolare, în memoria mea directă, cea a manipulărilor și respingătoarele povești glorioase. M-am orientat spre prezent. Prezentul, chiar și când mă chinuie, are ceva firesc și sincer. Viitorul i l-am încredințat Lui. Nu cred că generațiile copiilor mei au pierdut ceva, și nici nu le văd pierdute sau ispitite peste măsură. Ei, ca și noi, sunt ai Lui. Eu le îngrijesc cât pot prezentul, și încerc să mă abțin să mint, indiferent de motiv. Cred că Iubirea Lui o vor simți, sau o simt deja, sper să nu o respingă. Dar nici eu nu iubesc statornic, așa că nu pot decât să merg mai departe cu prezentul meu.
Laura Ioana
Fotografie de Edvinas Daukas / pexels.com