Se deșerta. Fusese vasul
Din care lumea tot băuse,
Lăsându-L gol pe dinăuntru.
O luă spre deal, printre mesteceni,
Cu dor să se însingureze,
Pe când îl așteptam la poale.
De jos vedeam cum se oprește,
Pe coama verde, să se roage
Și cum stătea să îngenunche,
A început lin să se umple
De o lumină fără seamăn.
A coborât în înnoptare,
Cu ființa doldora de raze
Și când ne-a pus mâna pe frunte,
Ne-a-nveșmântat într-o iubire,
Atât de larg-întremătoare,
Că, după mii de ani, ajunge
Să te aline și pe tine...
Monica Pillat
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!