.webp)
Nu știu în ce fel să mă bucur, căci parcă nici nu-mi vine să cred cum de Sfântul Mina a hotărât să caute spre noi cu atâta concretețe și consecvență. E vacanța de primăvară. Băieții mari ne-au invitat la o vecernie la troița din curte. Intrăm în atmosfera de rugăciune noi, cei mari ai familiei. Însă mititeii rămân la joacă pe lângă căsuța din lemn. Ioan apare disperat că nu-și găsește jocul „Uno”. Serioasă problemă un joc pentru copii! Evident că, în miezul slujbei, noi nu știm nimic de el.
Pleacă, mai caută, iar vine. Unde l-a pus Spiridon? Nu e nicăieri. L-a căutat peste tot de nu știu câte ori! De-acum, întrerupți de la rugăciune, încerc să mă descotorosesc puțin de problemă: „Du-te și roagă pe Sfântul Mina să te ajute cu căutatul”.
Ioan iese, amintindu-și de câte ori i-a găsit Sfântul Mina guma de șters, carnetul de note, plasa de desen sau portofelul lui Alexandru, caietul de teme, nu știu ce carte, vreo gheată... Eu, la rândul meu, mă gândesc că poate ar fi trebuit să-i dau vreo sugestie, să caute într-un loc anume, ca sa nu fie dezamăgit în credință dacă nu îl va găsi nici acum.
Nici nu apuc bine să derulez gândurile, că ne trezim iar cu Ioan la ușița de lemn, țopăind înconjurat de galeria celorlalți pici. Găsise jocul de cum intrase în casă! Mă mir și mă bucur ca un copil. Cum o fi fost posibil? Cum o fi procedat Sfântul Mina? Aș vrea să-i pot sări în brațe sau să-i cad la picioare. A binevoit. Și asta e important! Restul, contextele și nevoile, se schimbă oricând, dar dacă Sfântul e aici, e perfect, e de ajuns! Și cum se pun sfinții la mintea noastră măruntă? Profit și îl rog, seară de seară, să-l țină bine, sănătos pe Părintele meu, știe el cum. Căci așa mă neliniștesc de când îl știu cu această apnee severă...
Când ieșim de la slujbă, se lasă întunericul. Amurgul e deja trecut, doar cerul însângerat mai amintește de el, de soarele plecat. Un frig clar, ca o trezire, stăpânește aerul. Îl strâng pe Efrem la piept, încălzindu-l, și ascultăm liniștea. Liniștea din stele, din floarea de cais, din pustia locului. Cerul stă să se reverse mare peste noi, aplecat. Până și acoperișul casei aduce a cosmos singuratic. Privim în hăul cerului, obraz lipit de obrăjor. Un vânt începe ușor să legene ramurile răchitei. Apoi să frământe sălciile. Iar mai apoi, toți copacii din grădină încep să se miște, să intre în tandem cu această adiere venită parcă din depărtările și singurătățile spațiului. Se mișcă floarea, se mișcă frunza, ramura, se clatină contopindu-se inseparabil cu vântul însuși, ca într-o hipnoză nupțială sacră.
Numai cerul rămâne statornic, stelele umede clipocesc, iar florile de primăvară își împrăștie miresmele în aerul rece, amestecat cu fum de la hornurile puținelor case din zonă.
Privim uniți legănarea ramurilor de deasupra noastră până când vântul începe a ne cuprinde și pe noi în mrejele sale, întâi un fior emoționat, apoi pe de-a-ntregul, în fiecare fărâmiță de făptură. Vântul e înfrigurat foarte și ne trimite în casă, ca nu cumva să răpim ceva din tainele solitudinii din această seară târzie.
Mereu simt adierea vântului ca pe o prezență a Duhului lui Dumnezeu. Nu pot pricepe cum pot oamenii să nu creadă, când sunt înconjurați de facerea mâinilor Lui, iar prezența Sa e atât de simțită în miezul fiecărui fir de iarbă, a felului cum freamătă polenul în floarea de cireș, în corcodușul înflorit cu lumină ori trilul mierlei din zori de zi. Toate poartă înlăuntrul lor sâmburele prezenței Lui, Unul Dumnezeu...
Maria Tudor
Fotografie de Ron Lach / pexels.com