Dacă aţi şti ce lumină e înlăuntrul meu!

Eu nu vreau să vă țin discursuri, doar să vă împărtăşesc din propria-mi experienţă. Sunt ca toţi ceilalţi: slab, neputincios. La fel de oarecare. Dar mi-a apărut o nevoie. Simt urgenţa Adevărului ca un nod în gât. Unul din Numele lui Hristos e Soarele Adevărului. Către acest Soare mă îndrept, din toate puterile mele ţânţăreşti. Să vă citesc un lucru: „Nu trăim niciodată în această clipă. Chiar şi atunci când stăm la masă, gândurile ne zboară ba la castraveţi, ba la ciorbă, ba la bragă. Încercaţi măcar un minut pe zi, când nu aveţi nimic de făcut, să vă adunaţi în propria piele, ca să trăiți acum, în minutul acesta. E cumplit de greu. Dar în urma acestui efort exterior veţi simţi prezenţa lui Dumnezeu”.

Mă simt un actor? Eu sunt: Piotr Nikolaevici Mamonov. În munca mea fac totul bine, și pentru asta mă respect. Dau totul, până la capăt. În fiece clipă, din toate puterile, all the best. Peste vreo cinci ani, te uiți şi te gândeşti: „Cum am putut să joc în halul ăsta?”. Dar am inima împăcată, pentru că în momentul acela am făcut totul cum trebuie. Aşa a fost şi cu filmul „Ostrov”. Ne-a reuşit, nu? M-am strădut să-i ajut pe cei din jur, implicit și pe mine. Când Mântuitorul intra în Ierusalim pe mânzul asinei, Îi aruncau flori în cale, ramuri de finic, Îi strigau cuvinte de întâmpinare. Animalul credea că lui i se adresează urările de bun-venit. Așa suntem şi noi, la fel ca mânjii asinei pe care merge Domnul. Talentele mele sunt multe, dar meritul meu, care este? O mână generoasă le-a semănat… Trăiesc cu ele. Fac efortul să nu le dezmint, să nu le trădez, să nu mă prostituez. Nu am orgasme cu propriul „eu”. Înţeleg prea bine că eu, Piotr Mamonov, nu am nici un merit. Mi-am băut minţile, şi vreo cinci sute de cântece care ar fi ajutat nişte oameni nu le-am scris. Le-am amestecat în vodcă îndoită cu noroi. Am cu ce mă mândri? Cică se spune că noi, poeţii, putem striga adevărul şi din noroiul cel mai de jos. Prostii! Taman celor care li se dă, acelora li se cere. Trebuie să trăim cât mai curat, în curăţie supremă. Căci totul e aşa fragil și neajutorat... Vedeţi cum năpădesc buruienile straturile cu flori?

Chiar şi frumuseţea minunatului nostru Pământ poate fi de prisos. Trăia odată în Muntele Athos un bătrânel. Şedea într-o peşteră mică, unde se ruga pentru toată lumea, dar şi pentru sine. Iar Dumnezeu îi mai dădea câte ceva din când în când. Prin deschizătura peșterii se întrezărea o privelişte încântătoare: marea, cerul azuriu... Dar bătrânelul acoperea fereastra cu o scândură. L-a întrebat cineva: „Avva, de ce acoperi toate astea? Asta e lumea lui Dumnezeu, lumina lui Dumnezeu”. Iar el a răspuns: „Dacă aţi şti ce lumină e înlăuntrul meu!”.

Fireşte, înălţimile acestea sunt de neatins pentru noi. Dar, cum spunea Sfântul Grigorie Teologul, „Mai bine zbori sub uliul din înălțimi, decât deasupra viermilor ce se târăsc pe faţa pământului”.

Nu vorbesc aici de iubire, bucurie duhovnicească şi alte lucruri nelumeşti. Vrei un Ferrari? Dobândește harul Duhului Sfânt şi vei vedea că nu mai ai nevoie de nici un Ferrari. Căci pentru o singură clipă a vieţii trăită în Duhul Sfânt, după mărturia Sfântului Serafim din Sarov, orice om se va lăsa ros de viermi o mie de ani. Iar eu cred mai mult în cuvântul Sfântului Serafim decât în mecanicii italieni. Deşi închinăciunile mele le fac pentru voi toți.

Piotr Nikolaevici Mamonov