Ne vorbește Sfântul Iosif Isihastul
Astăzi am primit scrisoarea ta plină de dragoste și de evlavie. Și, ridicându-mi mâinile, cu căldura sufletului, cu dragoste fierbinte, am înălțat spre cer glasul tainic al smeritei mele inimi: „Auzi-mă”, am spus, „dulcea mea iubire, Iisuse, Mântuitorul meu, Lumina cea mai presus de lumină, născut din Tatăl cel fără de început, cunoașterea și Adevărul, nădejdea și mângâierea mea, puterea și virtutea mea, dragostea și luminarea mea. Auzi-mă pe mine păcătosul și trimite peste sora mea lumina dumnezeieștii tale mângâieri, și risipește norii și închizătoarea întunecatului și îndureratului ei suflet. Cu strălucirea luminii Tale mângâie inima ei, pentru ca să se micșoreze necazurile și nesfârșitele valuri ale ispitelor. Da, Doamne Iisuse Hristoase, Lumina care luminează rărunchii și inima omului, sufletul și trupul, măruntaiele și oasele, mintea și înțelegerea și toate cele ce alcătuiesc cortul nostru cel pământesc. Auzi-mă pe mine, cel ce mă rog pentru sora mea îndurerată și tulburată!”.
Acestea și multe altele, din dragoste pentru tine, am strigat către Domnul. Dar n-am încetat a pomeni suferințele și chinurile tale nenumărate din copilărie. Din pricina lor te iubesc atât de mult. Și, dintre toți cei dragi ai mei, ție îți dau dragostea mea cu prisosință. Căci ești întâia născută a dragostei mele.
Un singur lucru cer de la tine să faci ca să-mi întorci dragostea: să adaugi un pic de răbdare. Cred lui Iisus, Cel care ne iubește pe toți, că, pentru acest adaos de răbdare, îți va împlini toate cererile. îți vei afla pacea sufletului și liniștea, și tot ceea ce este folositor sufletului tău celui chinuit vei primi de la Domnul. Ajunge numai ca tu să ceri cu lacrimi, pentru că știe Domnul cum să facă pentru a se împlini voia Lui, și nu a ta.
Odată ce ai înțeles că ai păcătuit în fața Domnului, străduiește-te să nu mai adaugi alte vătămări sufletului tău. Iar dacă, om fiind, ai să cazi din nou, nu deznădăjdui! Cel care i-a spus lui Petru să ierte de șaptezeci de ori câte șapte celui ce cade, cum va putea să nu ne ierte pe noi, El, iubitorul de oameni Hristos?
Pământul pe pământ fură...
Lasă-l pe soțul tău să facă așa cum crede el. Spune-i că ai dat de pomană acele lucruri. Ceea ce aveai de gând să dai nu mai da. Nu mai face altă binefacere. Ajunge ceea ce ai făcut. Taie-ți voia pentru a afla liniștea sufletului. Căci voia omului s-a făcut zid care împiedică luminarea și pacea de la Dumnezeu.
Vezi pilda dulcelui Iisus, Care S-a făcut ascultător Celui fără de început al Său Părinte până la moartea pe Cruce. Și-a dat trupul să fie biciuit, obrazul să fie lovit, iar fața Sa nu și-a întors-o de la scuipări. Vezi, soră, câtă dragoste ne-a arătat milostivul Iisus? Așadar, să lăsăm și noi voia noastră proprie, să iertam celor ce ne greșesc nouă, și atunci cu îndrăzneală să spunem: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm celor ce ne greșesc nouă”.
Toți oamenii suntem făcuți din țărână și toți păcătuim. Pământ suntem și avem multă neștiință. Pământul pe pământ fură. Pământul pe pământ ocărăște. Pământul pe pământ defăimează. Pământul pe pământ îmbogățește. Pământul pe pământ stăpânește. Pământul pe pământ bate. Pământul pe pământ robește. Și, în general, pământul se socotește mai înțelept decât pământul, mai puternic, mai bogat, mai nobil, mai cinstit, îmbogățindu-se în nebunie și necunoaștere a propriei existențe, uitând când și de unde a venit, cum s-a născut, care este menirea lui, unde va sfârși și ce urmează după aceea.
Toate acestea, pentru că au fost înghițite de uitare și de necunoaștere, și s-a ajuns la o stăpânire a nesimțirii, conduc la chinuri și aici, și în viața cealaltă, pentru cei ce nu se pocăiesc. De aceea, cel care vede mai bine lucrurile și este puțin mai luminat trebuie să ierte și să fie alături de aproapele și de fratele său, care pătimește împreună cu el și are același suflet.
Dumnezeu nu l-a făcut dintru început așa pe om, ca să pătimească și să sufere toate acestea, ci l-a făcut egal cu îngerii, cu puțin numai diferit de îngeri. Și, făcând Rai în Eden, l-a pus acolo, ca să împărățească cu bună voie și în libertate, ca împărat, legându-l numai cu o singură poruncă, pentru a ști că este la rândul său îndrumat de sus. Omul însă, fiind înșelat de demon că va primi asemănarea cu Dumnezeu, a fost alungat din Rai în fără străină și a căzut în aceste chinuri și dureri, osândit fiind de Dumnezeu ca să secere mărăcini și buruieni în toate zilele vieții sale.
Ce sunt mărăcinii și buruienile, dacă nu nenorocirile și necazurile de fiecare zi ale omului? Acestea vin din partea ispitelor, a oamenilor răi și din partea firii noastre celei poftitoare care, din obiceiul cel rău, a devenit ca o a doua fire, de aceea și suferim din partea ei ispite mai grele decât din partea dușmanilor noștri. Și, dacă nu ajunge la timp mila lui Dumnezeu, suntem în pericol mare de a ne pierde.
Toate acestea unde își au sfârșitul? Acolo unde spune: „Din pământ ai fost luat și în pământ te vei întoarce”. Astfel pune capăt durerilor și necazurilor noastre iubitorul de oameni Dumnezeu.
Cât de mare este fericirea Împărăției lui Dumnezeu!
Deci ce cauți, iubita mea soră? Ce drum să găsim pe care să nu crească mărăcini și buruieni? Care cale să fie care să nu fi fost ajunsă de osânda dumnezeiască?
Uită-te la împărații pământului, în fața cărora se cutremură toată suflarea. Unde sunt acum? Unde sunt toate ale lor? Le-au înăbușit mărăcinii. Unde sunt cei care până mai ieri conduceau lumea? Cine a putut vreodată să se scape pe sine de mărăcinii și buruienile acestei vieți? Nimeni, decât numai moartea. Să strigam atunci împreună cuvântul lui Solomon: „Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni!”.
Fericit este cel care a răbdat până la sfârșit, disprețuind totul, și care prin îndelungă răbdare a reușit să împuțineze mărăcinii și buruienile, păgubindu-se în această viață, dar îmbogățindu-se cu bogăție cerească.
De aceea, sora mea dragă, suflet din sufletul meu, lipsește-te și tu de „dreptatea ta” și renunță la voia ta de dragul dragostei pentru mine, și însoțește-te cu tovarășul cel bun: răbdarea și îndelunga răbdare...
Tocmai acum am primit coșulețul cu darurile tale frățești. Daruri care nu sunt simple, daruri din dragoste, din partea unei surori care din copilărie a luptat lupta cea bună. Pentru darurile acestea vei primi ca răsplată de la darnicul Dumnezeu desfătare în Împărăția Sa cea cerească.
A! Am văzut în coșuleț și ceea ce mâneam noi când eram copii, fructele pământului unde am crescut, și amintindu-mi de copilăria noastră, am spus: „O, lume deșartă! Cât de nefericită ai fost, ești și vei fi până la sfârșit! Și cât de mare este fericirea aceea veșnică și de negrăit a Împărăției lui Dumnezeu!”. Ah, sora mea, numai un pic dacă vei gusta din acele bunătăți, și vei deveni tare ca fierul în răbdare. Îmi scrii că te tulburi și ai fel de fel de gânduri. Lumea aceasta așa este. Dar îndrăznește! Cine a învățat să zidească, odată și-odată va învăța și să nu se supere. Poate ne va afla Domnul zidind, și ne va lua acolo unde nu mai lucrează voia oamenilor. Atunci vom avea casă pentru totdeauna.
Deci îndrăznește! Și eu, împreună cu tine, pentru tine zidesc, fără ca să-mi strice cineva ceea ce zidesc; îndrăznește și ai răbdare. Îți mulțumesc pentru toate și mă rog pentru tine din tot sufletul. Transmite smeritele mele urări la toți frații noștri. Sărut picioarele mamei. Îl îmbrățișez pe bunul tău soț și pe fiii voștri și le doresc să fie copii buni.
Din „Mărturii din viața monahală” de Gheron Iosif
Editura Bizantină 2003
Traducere de Pr. Prof. Constantin Coman