Mama, în toată viaţa ei, a fost profund credincioasă. Sărbătorile le ţinea cu mare sfinţenie, chiar şi pe cele mai mici. Deşi nu ştia carte, avea socotelile ei şi știa din vreme şi fără greş toate praznicele, posturile şi pomenirile anuale ale celor răposaţi.
Milostenia îi era grija de căpetenie. Pe străini îi chema de pe drum, îi ospăta şi-i odihnea. Nici un sărac nu pleca cu mâna goală. Tata o mai mustra uneori că-i prea cu mâna spartă. În fiecare sâmbătă de dimineaţă dădea de pomană pentru cei adormiţi: un blid cu lapte sau cu mâncare, o cofă de apă duse unei vecine. Apoi se ocupa cu lăutul copiilor pentru a doua zi, iar după masă făcea mâncare pentru duminică, zi în care nu se gătea niciodată. Când suna clopotul de vecernie treburile erau gata, începea duminica. A doua zi de dimineață ne primeneam cu toții și, îmbrăcați curat, mergeam la sfânta biserică. Tata se scula mai de dimineață și, după ce-și făcea rugăciunea, citea Acatistul Domnului Hristos din Ceaslov, iar apoi ne citea din Noul Testament. Când plecam la biserică ne ceream iertare unii de la alții: „Iertați!” și „Dumnezeu să te ierte!”. Atât în casă, cât și la vecini.
Posturile ‒ trei zile pe săptămână, iar posturile mari erau ținute cu mare sfințenie și de copiii mici, și în caz de boală. Postul Mare îndeosebi era un eveniment de seamă. Aveam vase anume păstrate pentru această vreme: blide, linguri. Paștele, Crăciunul, hramul satului erau zile mari în familie.
Era gospodină neîntrecută. Ea torcea, ea ţesea. Ne făcea singură toată îmbrăcămintea: cămăşi, sumane, opinci, precum şi ţoalele şi aşternuturile din casă. Ea la vite, ea la ogor; până ce au crescut copiii mari, ea la toate. A avut de crescut opt copii, şase fete şi doi băieţi, şi ne-a crescut cu frică de Dumnezeu, cu respect faţă de oameni şi cu cinste. Nu cruţa băţul când nu eram în rânduială.
Evlavia, credinţa, împlinirea datoriilor creștineşti tradiţionale îi erau fireşti, izvorau din toată fiinţa ei. Dragostea de Dumnezeu, mila, modestia, de asemenea.
„Am spălat picioarele Mărioarei lui Gavril”
Odată, pe când mă găseam în refugiul de la Broșteni (după decretul din 1959), m-am dus să-i fac o vizită și să stau de Sfintele Paști acasă, să-mi mai aduc aminte de obiceiurile creștinești, pe care nu le văzusem din copilărie. Am putut astfel să mai stau de vorbă cu ea, și atunci mi-am dat seama cât de adâncă era viața ei creștină.
În Joia Mare a plecat de dimineaţă de acasă, iar când s-a întors şi am întrebat-o, am aflat cu mare surprindere că fusese la o vecină bolnavă, îi dusese un dar şi-i spălase picioarele în amintirea smereniei Domnului de la Cină. „Domnul Hristos să spele picioarele ucenicilor, iar eu să nu fac nimic pentru El! Am făcut şi eu măcar atâta, am spălat picioarele Mărioarei lui Gavril, care zace în pat, şi i-am tras o pereche de colţuni noi în picioare”. În Vinerea Mare, toată ziua a fost cu ochii înlăcrimaţi. „Când mă gândesc”, îmi spunea ea, „câte a îndurat Domnul Hristos pentru noi, îmi vine să plâng şi să răcnesc de durere”.
În Sâmbăta Mare, când îi admiram paștile și cozonacii pe care-i făcuse pentru Paști, ea mi-a zis: „Nu pentru mâncat le-am făcut așa de frumoase, că nici nu-mi vine să mă ating de ele, ci pentru că așa-i de mândră fața Domnului Hristos la Paști”.
Bătrână şi suferindă, nu lipsea niciodată de la sfânta biserică. Aveau un obicei gospodinele mai tinere, să sărute mâna bătrânelor şi a văduvelor şi să le strecoare câte un ban în mână. Odată m-a întrebat dacă este bine ceea ce face ea. „Niciodată”, mi-a zis, „n-am cheltuit aceşti bani pentru mine, ci cumpăr cu ei lumânări şi le aprind la Maica Domnului, iar acasă fac câte zece mătănii de fiecare franc, pentru sănătatea cui mi i-a dat”.
Altă dată am voit să aflu ce știe ea din învățătura Bisericii. Mi-a rostit atunci foarte frumos texte întregi din Sfânta Evanghelie și din Psalmi. Îmi spunea Psalmul 49: „De vezi hoțul, te unești cu el... și ai cugetat că voi fi asemenea ție. Mustra-te-voi și-ți voi pune înainte păcatele tale...”. Știa pe de rost o mulțime de rugăciuni, tropare, stihiri de la praznice, pe care le învățase de la biserică. M-am mirat foarte tare de aceasta, căci nu-mi dădusem seama de cunoștințele de care ea nu făcea caz și le ținea cu multă discreție.
Mereu la rugăciune. Cum ieșeam din casă, o vedeam îndată trecând înaintea icoanelor și făcând cruci și metanii. Numele Domnului Hristos și al Preacuratei Maici le rostea apăsat și cu căldură sufletească, cu încredere și nădejde neclintite în ajutorul lui Dumnezeu.
„Uite, vin pe cărare trei femei în alb”
Pentru moarte era pregătită de multă vreme. Cămașă de moarte, pânză pentru punți și un bulgăre de ceară pentru toiag le avea gata în ladă. Cu câteva săptămâni înainte să moară, mergând s-o mai văd, i-am dus un mănunchi de lumânări de ceară curată. I-am făcut o mare bucurie cu ele. Le-a pus în ladă și cu acest prilej am văzut ce avea înăuntru: două-trei schimburi vechi, cămașa de înmormântare și două vălurele de lână de tort, țesute de mâna ei, pentru „punți” și „dezlegări”, apoi vreo zece batiste de târg cumpărate anume pentru moarte. Asta era tot. Bruma de lucruri ce mai avusese le dăduse de pomană.
A trecut la cele veșnice în dimineața de 4 iulie 1967, după o suferință de câteva luni. Încă înainte de Postul Sfinţilor Apostoli i-a atras atenţia surorii Glicheria: „Să chemi pe Părintele Ionică să mă spovedească şi să mă împărtăşească”. A postit, s-a spovedit şi s-a împărtăşit. Sâmbătă s-a lăut după obicei şi, în timp ce se pieptăna, i-a zis Glicheriei: „Adă fuga tulpanul să mă îmbrobodesc, că uite, vin pe cărare trei femei în alb”. „Unde-s, mamă?”, zise Glicheria, uitându-se pe fereastră şi nevăzând pe nimeni. „Lasă”, îi zise ea, „că au treabă cu mine”.
Într-una dintre aceste nopți l-a visat pe Dumitru, băiatul ei cel mic mort pe front, după care era mereu nemângâiată. Era un băiețel cu cămășuță albă, cu capul gol, într-o livadă mare și culegea flori. „Ce faci aici?”, l-a întrebat ea. „Culeg flori”, i-a răspuns băiatul. „Dar de ce ești cu capul gol, că eu ți-am dat pălăriuță?”. „Aici n-am nevoie de ea!”, i-a răspuns băiatul vesel.
După Sfânta Împărtășanie s-a schimbat la față, n-a mai mâncat nimic, ci cerea numai apă rece de la șipot ca să se răcorească, fiindcă o cuprinsese o arșiță mare. Apoi a devenit veselă cum nu era de obicei și a început să cânte cântări auzite la biserică: „Hristos a înviat”, „Câți în Hristos v-ați botezat”, „Nașterea Ta, Hristoase”, Troparul Rusaliilor și altele. Și se ruga mereu: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătoasa”; „Maica Domnului, miluiește-mă pe mine, păcătoasa”; „Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri, nici cu urgia Ta să mă cerți”; zicea „Cuvine-se cu adevărat”, Psalmul 50 și repeta mereu: „Primește, Doamne, pe toți care vin la Tine, și mă primește și pe mine!”.
În ultima zi, luni şi noaptea spre marţi n-a mai dormit deloc, ci s-a rugat mereu în şoaptă. Apoi i-a spus Glicheriei: „Să-mi faci pomenire frumoasă, cu colivă, cu prescuri, cu flori şi busuioc…”.
Marți dimineața, când de după deal primele raze de soare luminau fereastra căsuței, a cerut Glicheriei lumânarea, a deschis ochii și a șoptit: „Iartă-mă!”, apoi s-a întors pe o parte și a adormit ca în somn. Sufletul îi zburase din vasul de lut atât de chinuit de dureri și de necazuri. Fața îi era liniștită și un zâmbet îi încremenise pe buze.
A trăit 87 de ani fără câteva luni, dintre care 39 de ani în căsnicie și 25 de ani văduvă. S-a născut la 8 septembrie 1880, s-a căsătorit în ianuarie 1903, a murit pe 4 iulie 1967. Veșnică să-i fie pomenirea!
Din „Icoane smerite” de Protos. Petroniu Tănase
Ed. Bizantină, 2003