„Cuviosul Gheorghe e alături de mine!”

Mă numesc Alexia Soultari și sunt mama a doi copii: Polixenia și Mihail. Într-o zi de 16 iulie ne aflam împreună cu verii noștri la Marmara, în Halkidiki, și ne pregăteam să facem o plimbare cu nava personală, pe care aveam și o șalupă folosită pentru transportul la navă. Cel care conducea șalupa, venind să mă ia pe mine și pe fiul meu, nu a fost atent la Polixenia care înota cu mască jos, sub apă, și a lovit-o cu elicea.

Deodată, motorul s-a oprit și el, îngrozit, a strigat că a lovit-o pe Polixenia. „Du-te după ea!”, am strigat eu panicată. Micuța începuse să se ducă la fund. În scurt timp au scos-o și am văzut înspăimântați că pielea de pe frunte îi atârna pe față, osul frunții fiind fracturat.

Maica Domnului! Am strigat: „Copilul meu!”. Am dus-o repede la punctul de prim ajutor, unde un tânăr doctor s-a ocupat de ea, așteptând ca în două ore să ajungă și salvarea. „Hristoase al meu!”, mă gândeam deznădăjduită, „o să-mi pierd copilul!”. Vorbeam continuu cu micuța: „Deschide ochișorii, fetița mea...”, și Îl rugam neîncetat pe Dumnezeu să nu mi-o ia.

Când am ajuns la Spitalul Papagheorghiou, a preluat-o un chirurg de copii. A început să-i pună întrebări, ca să vadă dacă colaborează. „Cum te cheamă” – „Polixenia” – „Câți ani ai?” – „Cinci jumate”. Răspundea normal la toate. Au dus-o la chirurgie, iar acolo s-au adunat toți medicii și s-au consultat între ei, ca să hotărască asupra operației. Diagnosticul pe care l-au pus a fost de traumatism cranian grav cu fracturi multiple și două fragmente osoase, cu scurgere de lichid encefalic printre fragmentele superioare ale osului frontal fracturat.

În cinci minute au intubat-o și în curând a început operația. Am cerut să-l cunosc pe doctorul care urma să o opereze, iar când am aflat că era o femeie, am oftat: „De ce, Dumnezeul meu, de ce?”. Credeam că femeile nu sunt în stare. Când am văzut-o de departe pe doamna dr. Tsoleka, am alergat și i-am dat o iconiță pe care o aveam cu mine, ca să o aibă la operație. Mi-a răspuns: „Eu îl am la mine pe Sfântul meu, Cuviosul Gheorghe!”. Am căzut atunci la picioarele ei și am rugat-o cu lacrimi: „Faceți tot ce puteți ca să-mi salvați copila!” – „O să fac totul pentru fetița asta!”, mi-a răspuns ea și a intrat în sala de operație. Eu stăteam afară și mă rugam, iar oamenii îmi spuneau cuvinte de mângâiere. Operația a durat cinci ore...

Ieșind, doctorița a venit la mine și mi-a spus: „Copila ta trăiește!”, însă mie nu-mi era de ajuns doar atât. „Aveți o mare luptă de dus”, a continuat ea. „Când a ajuns aici, copila era într-o stare foarte gravă. Prima intervenție a fost să o stabilizăm și să restabilim traumatismele cerebrale. Toate bucățile de os care se aflau în interiorul și în jurul creierului au fost scoase. A mai fost scoasă și porțiunea de creier distrusă prin lovire, iar zona a fost acoperită cu dura mater. Este intubată și va fi transportată la Spitalul Ippokrateio, la secția de terapie intensivă pentru copii. Îmi doresc numai să nu apară o complicație cu febră mare”.

„Să vă rugați măcar să trăiască!”

I-am mulțumit și am plecat în urma ambulanței spre Spitalul Ippokrateio. Stăteam lângă sala de terapie intensivă, rugându-mă fierbinte. Și acolo mi-a fost alături multă lume, înconjurându-mă cu dragoste. Eu însă, numai ce vedeam vreun doctor ieșind de la terapie intensivă, îl întrebam ca să mă liniștesc: „Ce face copila? Își mișcă mâinile și picioarele?”, iar o doctoriță mi-a spus: „Ce așteptați, doamna mea? A rămas fără jumătate din creier și întrebați dacă mișcă mâinile și picioarele? Să vă rugați măcar să trăiască!”. Înlăcrimată, am continuat să fac rugăciune.

În a șaptea zi, Polixenia s-a trezit și își mișca toate membrele. Însă nu putea să vorbească. Mi s-a spus atunci că era posibil să-i fi fost afectat creierul astfel încât să nu mai poată vorbi. Înainte să plec, am rugat-o mult să-mi spună „mama”, și am auzit-o îngânându-mă. Am plecat cu nădejde în suflet. Polixenia a mai rămas internată vreme de douăzeci și cinci de zile, iar apoi a ieșit vorbind și putând să meargă. Am fost înștiințată de eventualitatea unui tratament medicamentos pentru epilepsie, deoarece era posibil să apară această complicație.

La 23 septembrie, când Polixenia își prăznuiește ziua onomastică, am vizitat-o prietenește pe doamna dr. Tsoleka. Atunci am aflat că dumneaei, de îndată ce a auzit de fetița pe care urma să o opereze, a sunat la Mănăstirea Cuviosului Gheorghe din Drama, ca să se facă rugăciune. Ne-a mai povestit și că, după ce a intrat în sala de operație, când și-a făcut semnul Crucii, după cum are obiceiul înainte să opereze, s-a făcut simțită acolo o mireasmă puternică de tămâie, iar când s-a închinat a doua oară, mireasma a devenit și mai puternică și s-a gândit: „Cuviosul Gheorghe, ocrotitorul meu, e alături de mine!”. Astfel, cu credință, a început să opereze.

I-am povestit și eu atunci ce mi-a spus Polixenia că a visat într-o seară, la câteva zile după ce a ieșit de la terapie intensivă: „Mamă, când dormeam, a venit Dimitrakis  (frățiorul ei care murise) împreună cu un Părinte și ne-am jucat un joc în care construiam ceva din bucățele. A stat mult cu noi și după aceea s-a sculat și a zis: «Polixenia, eu acuma plec, nu mai ai nevoie de mine. O să mă duc la alt copilaș care are nevoie de mine, să facem echipă!»”. După cum promisese, Cuviosul a supravegheat-o pe micuță în toate cele prin care trecuse, și astfel lucrurile au mers bine, fără să mai apară complicații. După externare am făcut trei electroencefalograme, și la nici una dintre ele nu s-a descoperit nici o leziune care să poată cauza epilepsie.

„Rugăciunile au ținut-o în viață!”

În martie 2013 am vrut să vizităm mănăstirea pentru a ne închina Sfântului despre care doamna dr. Tsoleka ne vorbise mult și care era salvatorul fetiței mele. În ajunul zilei în care urma să facem drumul, lui Polixenia i-a crescut un pic temperatura și ne-am gândit să amânăm călătoria. Însă, în cele din urmă, am ajuns la mănăstire și sufletul mi s-a umplut de o mare pace, iar Polixenia a început să se simtă foarte bine, dispărându-i febra.

Am stat împreună cu Gherondissa Porfiria și i-am povestit minunea mai pe îndelete, mulțumindu-i pentru rugăciuni. Apoi i-am mărturisit neliniștea pe care o aveam în legătură cu operația pe care micuța urma să o facă la 17 mai, dar Maica m-a liniștit, spunându-mi că Sfântul întotdeauna termină ceea ce începe. La data stabilită ne aflam iarăși la Spitalul Papagheorghiou. Operația a ținut la fel ca prima, cinci ore, iar doamna Tsoleka i-a refăcut fetiței osul frontal prin transplant de os, îngrijindu-se de ea ca de propriul copil.

Într-o zi, după ce toate luaseră sfârșit, mi-a mărturisit: „Alexia, acum îți pot spune: când am preluat-o pe Polixenia, nu știam dacă va supraviețui în sala de operație, pentru că era într-o stare extrem de gravă! Rugăciunile însă au ținut-o în viață!”.

Din „Cuviosul Gheorghe din Drama, Sfântul celor săraci și îndurerați”

Editura Sophia, 2024

Traducere de Monahia Rafaila Oancea