Ne vorbește Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului
Am avut de gând să vă citesc mai multe fragmente din scrisorile Gherondissei Galaktia, dar cred că nu mai este timp, așa că vă voi citi numai câteva fragmente din prima scrisoare și din ultimele. Fiecare scrisoare a ei era o întreagă teologie!
În prima scrisoare spune: „În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Sfinte Stăpâne, cinstite și preaiubite Părinte Ierótheos, îți cer binecuvântarea, copilul meu. Mă închin în genunchi sfințeniei tale. Îți sărut mânuțele. Îți cer iertare că te numesc „copilul meu”. Tu ești un mitropolit plin de Duhul Sfânt, iar eu sunt o bătrână plină de păcate. Dumnezeu m-a lăsat până la adânci bătrâneți ca să mă pocăiesc. Însă am o dragoste de mamă fără de margini pentru tine, de aceea îmi las inima să grăiască liber. Îți mulțumesc pentru vizita ta, pentru binecuvântarea ta și pentru învățătura ta”.
Ce vedem aici? Cinstirea față de preoție și arhierie. Adeseori, cei stăpâniți de duhuri viclene se împotrivesc preoției și, mai ales, arhieriei, episcopului. De asemenea, mai vedem că Gherondissa avea o mare prihănire de sine.
Și continuă: „Pentru mine, copilul meu, să te rogi ca Dumnezeu să-mi dea smerenie și pocăință”. Diavolul nu spune așa ceva, nici vrăjitorii sau vrăjitoarele. „De aceea încă mă mai ține Dumnezeu în viață. Cu adevărat, ce Dumnezeu avem! Mie ar fi trebuit să-mi dea să beau apă din canalizarea New Yorkului, pentru că apa din canalizarea satului meu este curată. Însă Dumnezeu îmi poartă de grijă și văd în fiecare zi ocrotirea și dragostea Lui. El este ca un copilaș, iar eu Îi dau porunci. Și de îndată ce Îi cer ceva, îmi și dăruiește. Uneori întârzie, dar nu mă neliniștesc, pentru că eu știu că negreșit va veni la mine. Dar tu să te rogi să dobândesc sfânta pocăință și multă recunoștință față de Dumnezeu”. Vedem o femeie cu adâncă pocăință, o mare prihănire de sine și, totodată, o mare îndrăzneală la Dumnezeu.
Acum urmează cel mai uimitor lucru, teologic, așa cum am auzit și în scrisoarea Înaltului Serafim: „Uneori, noaptea, stau și mă gândesc: este oare cu putință ca Dumnezeu să șadă pe tronuri și pe scaune? Însă când mă doare pentru păcatele mele...” − uitați ce zice aici: „când mă doare...”; îi vedeți pocăința! − „...pentru păcatele mele, spun: Părinte ceresc, iartă-mă! Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Duhule Sfinte, luminează-mă! Atunci primesc răspuns din altă parte. Nu din cap, care este plin de nebunii și de închipuiri, ci din inimă, care este călăuzită de Dumnezeu și plină de mesaje dumnezeiești...” − este ceea ce v-am spus mai devreme, deosebirea între rațiune, minte și inimă. „Primesc răspunsul în inimă, care este plină de mesaje dumnezeiești. Universul întreg nu este nici măcar o mingiuță în sfintele mâini ale lui Dumnezeu...” – fără îndoială, avem de-a face cu o experiență trăită într-o stare mai presus de fire, în care ea a văzut universul întreg în mâinile lui Dumnezeu.
„Eu iubesc întreaga lume, dar pe mine însămi mă urăsc”
„Mintea nu poate cuprinde aceste lucruri, iar limba nu le poate povesti. În Dumnezeu nu există nici început, nici sfârșit, ci numai o Lumină azurie strălucitoare...”. Demonizații, cei ce trăiesc experiențe demonice văd adeseori o lumină roșie, cum este și diavolul, în vreme ce ea spune: „...lumina azurie strălucitoare a slavei lui Dumnezeu. Un singur lucru putem spune: Dumnezeul cel adevărat este Dumnezeul Treimic, și îl umple pe om de Lumina dragostei Lui din creștet până în vârful degetelor, și nu mai știi de unde vezi”. Cine îl citește pe Sfântul Simeon Noul Teolog regăsește toate acele lucruri pe care vi le-am spus mai înainte, că își vedea mâna, piciorul în Lumină. Același lucru îl spune Apostolul Pavel, că suntem mădulare ale lui Hristos și cum să mai păcătuim, de vreme ce suntem mădularele lui Hristos?
Gherondissa vede Lumina. Vorbește despre această Lumină care o înconjoară din toate părțile și o pătrunde până în vârful degetelor, și spune: „Apoi mă simt ca un vierme și plâng pentru păcatele mele...”. Acesta este adevărul! Vedeți ce experiență înaltă are, dar nu se trufește! Este ca Avraam care L-a văzut pe Dumnezeu și a spus: „Sunt praf și cenușă”, sau ca Isaia: „O, ticălosul de mine!”. Zice mai departe: „Apoi mă simt ca un vierme și plâng pentru păcatele mele. Eu iubesc întreaga lume, dar pe mine însămi mă urăsc...” − iată alt adevăr! Are dragoste pentru întreaga lume și ură pentru sine.
Apoi: „Eu nu văd cu ochii trupești, așa cum vedeau Sfinții...” − ea era atât de simplă, încât credea că Sfinții văd aceste lucruri înalte cu ochii trupești, dar Sfinții nu le văd cu ochii trupești. Sfântul Grigorie Palama spune că, pe Muntele Tabor, ucenicii mai întâi s-au schimbat la față, și numai așa au văzut Schimbarea la față a lui Hristos. Gherondissa, în simplitatea ei, credea că Sfinții văd acestea cu ochii trupești, „...câtă vreme cei păcătoși ca mine văd cu «aparatul» inimii, ca să ne îndulcească Dumnezeu și să ne pocăim. Vă mărturisesc acestea, ca să nu vă faceți o impresie greșită despre mine. Cât de bun este Dumnezeu, dacă și pe cea mai netrebnică făptură, ca mine, o trage la pocăință!”. Și numai această scrisoare dacă o citim, și vedem că în ea este cuprinsă întreaga teologie empirică!
„Dumnezeu îmi trimite mângâieri în inimă”
Iar în ultima scrisoare pe care mi-a trimis-o spune: „Părinte Ierótheos, Sfinte Stăpâne al Bisericii, îți cer binecuvântarea. Am vrut să comunicăm, ca să-mi deschid inima înaintea ta. Simt că mă înțelegi și că nu te vei sminti. Față de toți ceilalți tac, ca să nu-și facă impresii greșite despre mine. În ciuda bătrâneților mele, Dumnezeu încă mă ține în viață − de mii de ori slavă numelui Său celui sfânt! Dumnezeu mă ține în viață pentru că așteaptă să mă pocăiesc. Nu vreau să spun că sunt cea mai mare păcătoasă; mulți spun așa despre ei înșiși, dar în spatele cuvintelor lor se ascunde un mare egoism. Eu chiar așa mă simt, copilul meu, în fața măreției lui Dumnezeu pe care mintea nu o poate încăpea și limba nu o poate povesti: mă simt mai rea decât necurățiile! Simt că am făcut toate păcatele lumii, mă identific cu toată lumea păcătoasă. Plâng și cer mila Domnului, iar Preabunul Dumnezeu Se milostivește de mine și-mi trimite mângâieri în inimă pe care mintea nu le poate cuprinde, așa de bun e Dumnezeul nostru! Am dureri cumplite, dar îmi dă putere și le îndur. Să te rogi pentru mine să am sfârșit bun și să primesc răspuns bun la Judecată. Memoria mea este neputincioasă, dar fie ca inima mea să nu ajungă niciodată neputincioasă! Inima este adâncă precum o fântână fără fund și Îl cunoaște pe Dumnezeu! Te sărut ca o mamă, ca mama ta, ca bunica ta, îți sărut mânuțele și-ți cer binecuvântarea! Cu prețuire și dragoste, Gherondissa Galaktia”
V-am citit puțin din scrisorile ei. În încheiere, vreau să vă spun că Gherondissa Galaktia este o Filocalie vie. Citim Filocalia, dar Gherondissa a fost o Filocalie vie și, desigur, o teologie vie! Gherondissa Galaktia a fost un fenomen teologic, nu o femeie simplă. Dacă te apropiai de ea superficial, o socoteai o femeie simplă, dar ea era toată ochi, și toată ureche! Era rezumatul Filocaliei vii. Și, dacă îmi îngăduiți să spun, a fost o confirmare – cel puțin eu așa o socotesc –, o confirmare a întregii teologii pe care o preda Părintele Ioannis Romanidis, adică o dogmatică empirică vie. Și, dacă îmi îngăduiți să spun și aceasta – eu așa am perceput-o și de aceea mi-a și trimis-o Dumnezeu –, a fost o confirmare a ceea ce încerc să scriu în cărțile mele.
Vă mulțumesc.
Omilie la Biserica „Sfântul Dimitrie” din Pireu, 19 octombrie 2024
Traducere de Mănăstirea Diaconești