Cuvânt la Nașterea Domnului (III)

Ne vorbește Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului

Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul a avut ca scop îndreptarea lui Adam şi a Evei, dar mai ales îndumnezeirea omului. Sfântul Atanasie cel Mare arată că Dumnezeu S-a făcut om ca să-l facă pe om dumnezeu. Acelaşi lucru îl spun şi troparele Bisericii: „Dumnezeu Se face om ca să-l facă pe Adam dumnezeu”.

Deşi căderea lui Adam a avut şi consecinţe morale, în realitate nu a fost o cădere morală, ci ontologică, pentru că a dus la stricarea întregii existenţe a omului. Prin păcat, omul s-a golit de sfântul har, a pierdut îndrăznirea în faţa lui Dumnezeu, s-a acoperit de asprimea vieţii pline de trudă (simbolizată de „frunzele de smochin”), a pierdut veşnicia, adică s-a înveșmântat în moarte şi în grăsimea cărnii (simbolizată prin îmbrăcarea în „hainele de piele”), a fost scos din Rai, s-a osândit la moarte şi a căzut sub stăpânirea stricăciunii. Din mila şi din iubirea Sa de oameni, Dumnezeu l-a călăuzit pe om în multe feluri, iar în cele din urmă, pentru ca moartea să fie biruită şi omul să fie îndreptat spre îndumnezeire, Dumnezeu a ajuns să Se întrupeze. De altfel, întruparea trebuia să se petreacă oricum, de vreme ce, după cum am arătat şi mai înainte, nu exista o altă modalitate ca omul să ajungă la îndumnezeire.

Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul arată bunătatea, înțelepciunea, dreptatea şi puterea lui Dumnezeu: bunătatea, pentru că nu a trecut cu vederea slăbiciunea fiinţei omeneşti, ci i-a întins o mână de ajutor; înțelepciunea, pentru că a găsit cea mai bună rezolvare pentru ceea ce părea cu neputință; dreptatea, pentru că după cădere nu a plămădit un alt om care să lupte cu diavolul, şi nici nu l-a desprins pe om cu forţa de moarte, ci l-a făcut biruitor prin faptul că Dumnezeu Însuşi a luat trupul omului muritor şi supus pătimirii; puterea, pentru că i-a fost cu putinţă să facă toate aceasta, adică să Se facă om, chiar dacă a rămas fără încetare Dumnezeu adevărat, de-o-fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt (Sfantul Ioan Damaschinul).

Îndumnezeirea este scopul vieţii omului

Prin urmare, îndumnezeirea nu este un „lux” al vieţii duhovniceşti, ci însuși scopul şi încununarea vieţii omului. Prin Dumnezeul-Om Hristos, omul poate să ajungă de la chip la asemănare, adică la îndumnezeire. Firea omenească a fost răscumpărată şi îndumnezeită de Hristos, şi de aceea, prin unirea cu El, omul poate să îndumnezeiască şi propriul său ipostas. De vreme ce s-a descoperit leacul mântuirii, fiecare om bolnav poate să-l ia, şi astfel să dobândească tămăduirea.

Îndumnezeirea omului se mai numeşte şi „tămăduire” sau „vindecare”, pentru că omul care merge pe această cale se vindecă de stricăciune şi de moarte, şi se izbăveşte de asuprirea diavolului. În vechea Biserică existau eretici care susțineau că Hristos a luat sufletul şi trupul omului, dar nu şi mintea sa. Sfântul Grigorie Teologul le răspunde că Hristos a luat întreaga fire omenească − adică trupul, sufletul, mintea şi toate celelalte elemente din care e alcătuită natura umană −, pentru că altfel nu ar fi putut să le vindece. Cu alte cuvinte, dacă nu ar fi luat şi mintea, acesta ar fi rămas netămăduită. „Ce nu este luat [asupra Sa de Hristos] rămâne nevindecat; ce se uneşte cu Dumnezeu se mântuieşte”.

După cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, la crearea lumii şi a omului au fost lăsate cinci împărțiri, şi anume: între creat şi necreat, între îngeri şi oameni, între cer şi pământ, între Rai (Edenul fizic) şi lume, şi între bărbat şi femeie. Primul Adam trebuia ca, prin propria sa strădanie şi prin harul lui Dumnezeu, să depășească aceste împărțiri lăsate de Dumnezeu. Ceea ce nu a reuşit să facă primul Adam, a reuşit Hristos, Care este noul Adam. Astfel, s-a dat posibilitatea ca fiecare om, prin unirea cu Hristos, să depăşească toate aceste împărțiri.

 Deşertarea Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu

Întruparea se mai numeşte şi „deşertare” sau „chenoză”. În acest sens, cuvintele Sfântului Apostol Pavel sunt uimitoare: „Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-se ca un om, S-a smerit pe Sine ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2:6-8).

Deşertarea Cuvântului trebuie interpretată ca bunăvoinţă a lui Dumnezeu: „Își arată bunăvoinţa spre robii Lui printr-o pogorâre de negrăit şi de neînţeles” (Sfântul Ioan Damaschinul), „chip de rob luând”, adică trup, dar pentru ca să fie încăput, își micşorează, îşi scade într-un anumit fel Dumnezeirea, fără însă a înceta să fie Dumnezeu (Sfântul Grigorie Teologul). Despre aceasta, Sfântul Grigorie Teologul spune: „Plinul se goleşte, se goleşte de slava sa şi se face mic, ca prin el, eu să mă împărtășesc din plinătate”.

Fiul lui Dumnezeu este fără încetare de-o-fiinţă cu Tatăl. Și, pentru ca să mântuiască neamul omenesc, El S-a întrupat, luand firea omenească şi ascunzându-Şi Dumnezeirea. Hristos Își arată îngăduința faţă de robii Săi, iar „slava Sa nesmerită se smereşte fără să se smerească” (Sfântul Ioan Damaschinul). Marea taină a deşertării se poate reda numai prin exprimări negative.

Chenoza lui Hristos nu a constat în faptul că S-a născut sărac, că a trăit într-o familie modestă, că a gustat de mic prigoana, persecuţia şi chinurile, că S-a confruntat cu ura oamenilor și toate celelalte, ci în aceea că a luat firea omenească supusă morţii şi pătimirii. Faptul că neplămăditul Dumnezeu a luat plămada firii omeneşti, că ziditul s-a unit cu neziditul se numeşte deșertare şi sărăcire a lui Hristos.

Deplina îndumnezeire a omului nu se putea face fără chenoză. În plus, sfânta deşertare a arătat că iubirea adevărată înseamnă sărăcie, jertfă, dăruire şi luarea asupra ta a celuilalt. De aceea, cu cât omul înaintează spre luminare şi spre îndumnezeire, cu atât mai mult se goleşte, şi invers.

Întruparea celei de-a doua persoane a Sfintei Treimi a avut ca scop îndumnezeirea firii omeneşti. Însă este necesar ca ipostasul fiecăruia dintre noi să fie îndumnezeit, căci dacă nu ne aflăm pe calea îndumnezeirii, este ca şi cum, pentru noi, Hristos nu S-ar fi întrupat.

Din „Predici la marile sărbători” de Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului

Editura Egumenița 2004

Traducere de Daniela Filioreanu