Cuvânt la Nașterea Domnului (II)

Ne vorbește Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului

Vorbind despre întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, trebuie neapărat să analizăm numele pe care I le atribuim, pentru că ele exprimă diverse adevăruri teologice.

Înainte de înomenire, a doua persoană a Sfintei Treimi este numită „Fiul” şi „Cuvântul lui Dumnezeu”. Numele „Fiul” arată că S-a născut din Tatăl, iar „născut” este însușirea Sa ipostatică. Numele „Dumnezeu Cuvântul” se foloseşte nu numai pentru a arăta felul naşterii lui Hristos, ci şi relaţia Sa cu Tatăl, precum şi statutul Său faţă de Acesta, după cum afirmă Sfântul Grigorie Teologul. I se spune „Cuvânt”, pentru că relaţia Sa cu Tatăl este aceeaşi care există în cazul oamenilor între cuvânt şi gând, căci prin cuvânt se exprimă sensul şi conţinutul gândului. Aşadar, numele „Cuvântul” Îl desemnează şi pe Tatăl, pentru că cine Îl înțelege şi Îl vede pe Cuvantul, acela Îl înțelege şi Îl vede în Cuvânt şi pe Tatăl.

După întrupare − sau, mai bine-zis, din clipa zămislirii Cuvântului în pantecele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, atunci cand a avut loc unirea firii dumnezeieşti cu cea omenească în ipostasul Cuvantului, El este numit „Hristos”. Numele „Hristos” (gr. „uns, sfinţit; cel ce unge, cel ce sfinţeşte”) este nume al ipostasului, care nu este legat numai de o fire a Lui, ci reprezintă semnul celor două firi ale Dumnezeului întrupat. „Cuvântul” a luat numele de „Hristos” (uns, sfinţit), deoarece firea omenească a fost sfinţită de Dumnezeu; dar prin „Cel ce sfinţeşte” înțelegem şi pe Tatăl, Care unge, şi pe Fiul, Care este uns, şi pe Duhul Sfant, prin Care se înfăptuiește ungerea. Pentru că firea omenească a fost unsă de întreaga Sfântă Treime, la această ungere a participat şi Cuvântul. Dumnezeu Cuvântul S-a uns pe Sine, sfinţind trupul, ca un Dumnezeu, prin Dumnezeirea Sa, dar în acelaşi timp, ca om, El a fost sfinţit (Sfântul Ioan Damaschinul).

Prin urmare, numele „Hristos” desemnează cele două firi, adică firea dumnezeiască (cea care unge) şi firea omenească (cea care este unsă), care alcătuiesc împreună Dumnezeul-Om. Doar în mod excepţional acest nume s-ar putea folosi fie pentru a desemna firea omenească a lui Hristos, fie pe cea dumnezeiască, acest lucru justificându-se prin faptul că, după unirea ipostatică a celor două firi, Cuvântul Se numeşte „Hristos”. Astfel, Acela Care, înainte de întrupare, era „Fiul lui Dumnezeu”, cu toate că după întrupare rămâne tot Fiul lui Dumnezeu, Se numeşte acum „Hristos”, nume prin care se desemnează unirea celor două firi.

Numele „Dumnezeire” se referă la fire, în vreme ce numele „Tatăl”, „Fiul” şi „Sfântul Duh” se referă la ipostasuri. A susţine că Dumnezeirea S-a întrupat şi că S-a făcut om este o erezie. Dreapta învățătură arată că Dumnezeirea S-a unit cu firea omenească în unul din ipostasurile Sale. Aşadar, nu S-a întrupat Tatăl, ci a doua persoană a Sfintei Treimi, adică Fiul lui Dumnezeu, Care a fost şi este Dumnezeu adevărat (Sfântul Ioan Damaschinul).

Cele două nașteri ale Fiului lui Dumnezeu

În cazul lui Hristos, au avut loc două naşteri: una a fost o naştere necauzată, dincolo de cuvânt, de timp şi de fire, care a fost din Tatăl mai înainte de toţi vecii, iar cealaltă s-a înfăptuit pentru noi din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, prin „purtare în pântece”, dar „mai presus de legea firii purtării în pântece”, deoarece Hristos a fost zămislit de la Duhul Sfânt, nu prin sămânţă bărbătească.

Astfel, Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu, S-a născut mai înainte de timp, din Tată Preacurat, fără de mamă, şi în timp, din Mamă Fecioară Preacurată, fără tată trupesc. Amândouă aceste naşteri s-au făcut fără de schimbare şi fără de pătimire, fiindcă prin ele nici Dumnezeu Tatăl nu a suferit vreo schimbare, şi nici Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu şi-a pierdut fecioria.

Amândouă naşterile sunt de nepătruns pentru raţiunea omenească. Noi primim adevărul revelat, care spune că Hristos S-a născut fără de schimbare din Tatăl şi fără de sămânță din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, fără a cerceta cu mintea aceste lucruri, pentru că, după spusele Sfantului Grigorie Teologul, încercarea de a înțelege tainele cele mai presus de minte poate să ducă omul la nebunie. Adevărul este însă că cele două naşteri adeveresc faptul că omul poate să se mântuiască numai prin Hristos, pentru că Hristos a îndreptat greşeala lui Adam şi l-a îndrumat pe om către ţinta pe care ar fi atins-o Adam dacă nu păcătuia.

Întruparea celei de-a doua persoane a Sfintei Treimi

Întrebarea principală care se naşte în legătură cu întruparea lui Dumnezeu Cuvântul este: de ce S-a întrupat a doua persoană a Sfintei Treimi, şi nu prima (Tatăl) sau a treia (Duhul Sfânt)? Desigur, întreaga Sfântă Treime a participat la întrupare, de vreme ce Cuvântul a luat fire omenească, Tatăl a binevoit la întruparea Fiului Său, iar Duhul Sfânt a fost împreună-lucrător al întrupării, avand în vedere faptul că Hristos a fost zămislit de la Sfântul Duh. Cert este însă că Cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi este cea care a luat firea omenească.

Există trei motive principale ale acestui fapt.

Primul a fost acela că Dumnezeu Cuvântul este prototipul zidirii omului. Fiul lui Dumnezeu este „chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (Coloseni 1:15), iar omul este creat după chipul lui Dumnezeu, adică după chipul Cuvantului. După Sfântul Ioan Damaschinul, omul a fost zidit după chipul Cuvântului, adică i s-a dat raţiune şi libertate, şi după asemănare, adică a primit desăvârșirea în virtuţi pe cât i-a fost cu putinţă firii omeneşti. Însă, prin încălcarea poruncilor, asemănarea s-a întunecat şi omul s-a golit de comuniunea cu Dumnezeu, consecinţa firească fiind pătrunderea stricăciunii şi morţii în om. Drept urmare, Cuvântul S-a întrupat ca să-l rezidească pe om şi să-l călăuzească spre ceea ce ar fi putut să înfăptuiască el însuși, prin harul lui Dumnezeu şi prin propria lui nevoinţă.

Atunci când ne-a creat, Dumnezeu ne-a dat cele mai de sus, adică chipul şi asemănarea, dar noi nu le-am păstrat, ci le-am pierdut. Acum însă, prototipul creaţiei noastre, adică Dumnezeu Cuvântul, vine şi ia asupra Sa cele mai de jos, adică firea noastră, ca să ne elibereze de stricăciune, să reînnoiască vasul care se murdărise şi se zdrobise şi, de asemenea, ca să ne izbăvească de robia diavolului şi să ne învețe drumul spre noua viaţă. Dar, pentru că în urma păcatului în om intraseră moartea şi stricăciunea, întoarcerea omului la Dumnezeu nu mai era doar o chestiune de pocăinţă, aşa cum ne învață Sfântul Atanasie cel Mare. Așadar, era nevoie ca moartea să fie biruită. Prin întruparea Sa, Cuvântul lui Dumnezeu a luat din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu trup preacurat, dar supus morţii şi pătimirii, ca să biruiască moartea şi pe diavol, şi să Se facă prototipul noii creaţii.

Al doilea motiv pentru care S-a întrupat cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi a fost păstrarea neschimbată a însușirii, avand in vedere faptul că fiecare persoană din Treime are o însușire neschimbată: Tatăl este Tată şi nu Fiu, Fiul este Fiu al lui Dumnezeu şi nu Tată, iar Sfântul Duh este Sfântul Duh şi nu Tată sau Fiu. Aceste însușiri nu se pot schimba, mişca sau transforma. Tatăl nu putea să devină Fiu, nici Sfântul Duh nu putea să Se nască, de vreme ce purcede din Tatăl; în schimb, cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi, Care S-a născut din Tatăl mai înainte de timp, putea să Se nască şi în timp, după trup, din Preasfânta Fecioară. Aşadar, Fiul lui Dumnezeu devine fiul omului şi astfel, însușirea Sa rămâne neschimbată.

Al treilea motiv al întrupării celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi a fost acela că Fiul este Cuvântul lui Dumnezeu, Care ne dezvăluie voia Tatălui. De altfel, El Se arăta adesea şi în Vechiul Testament, pentru a face cunoscută voia lui Dumnezeu Tatăl.

Aşadar, noi dobândim mântuire de la Cuvântul întrupat, prin Care suntem duşi la Părintele Său, pentru că El este poarta prin care intrăm în casa Tatălui. Dacă Hristos este poarta oilor Sale, atunci cheia este Duhul Sfant (Sfantul Simeon Noul Teolog).

Din „Predici la marile sărbători” de Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului

Editura Egumenița 2004

Traducere de Daniela Filioreanu