Cuvânt la Nașterea Domnului (I)

Ne vorbește Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului

Sărbătoarea Naşterii Domnului după trup este maica tuturor sărbătorilor, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Naşterea este urmată de toate celelalte sărbători împărătești, adică de Bobotează, de Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, de Patimi, de Cruce, de Învierea şi de Înălţarea Domnului. Fără Naştere nu ar fi fost Învierea, iar fără Înviere nu s-ar mai fi împlinit scopul sfintei întrupări. Aşadar, toate praznicele împărătești sunt unite între ele, însă noi le despărţim pentru a le putea sărbători şi pentru a aprofunda semnificaţia lor. La fiecare Sfântă Liturghie, trăim toate aceste evenimente ale sfintei întrupări. De aceea, după cum spun Sfinţii Părinţi, mereu este Crăciunul, mereu este Paştele, mereu este Cincizecimea.

Naşterea lui Hristos este un eveniment istoric, pentru că se petrece într-o anumită epocă, pe vremea cand în Imperiul Roman domnea Cezarul Augustus, iar în Iudeea guverna Irod. Sfinţii Evanghelişti insistă în accentuarea caracterul istoric al evenimentului, pentru că vor să arate că Hristos a fost o personalitate istorică, ceea ce înseamnă că a luat cu adevărat trup omenesc şi că întruparea nu a fost o presupunere sau o închipuire.

În ciuda caracterului său istoric, acest eveniment este o taină. Ştim că există Dumnezeu-Om, Dumnezeu desăvârșit şi om desăvârșit, dar felul în care firea dumnezeiască s-a unit cu cea omenească în ipostasul Cuvantului rămâne o taină. De altfel, ceea ce s-a petrecut în persoana lui Hristos − adică unirea ipostatică a firii dumnezeieşti cu cea omenească − este un eveniment unic. De aceea, Sfântul Ioan Damaschinul avea să spună că Hristos este „singurul lucru nou sub soare”, adică singurul lucru nou după zidirea lumii. Aceasta înseamnă că după facerea lumii şi a omului, nimic nu mai este nou în univers. Toate se repetă. Naşterea unui om este rezultatul cuvantului lui Dumnezeu „să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” sau „creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi îl supuneţi” (Facerea 1:26-28). Nou este numai Dumnezeul-Om Hristos.

Aşadar, caracterul istoric al evenimentului nu exclude taina, dar nici taina nu desfiinţează caracterul istoric. De Crăciun sărbătorim Naşterea lui Hristos, dar în acelaşi timp trăim evenimentele legate de Naştere şi în chip tainic, în inima noastră, pentru că, atunci cand vieţuim în Biserică, trăim şi suntem părtaşi la toate etapele sfintei întrupări.

Hristos, adevăratul Păstor

În afară de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi de Iosif, primii care s-au închinat Pruncului sfant au fost păstorii cărora îngerul lui Dumnezeu le-a vestit că S-a născut Mantuitorul lumii. Această vestire nu a fost doar o întâmplare, pentru că păstorii nu s-au învrednicit de o asemenea descoperire numai pentru că se aflau atunci cel mai aproape de Peşteră.

După spusele Sfinţilor Părinţi, revelarea lui Hristos către păstori s-a făcut din mai multe motive: în primul rând, pentru curăţia păstorilor, datorată liniştii şi depărtării lor de lume; în al doilea rând, pentru că păstorii erau păstrători şi următori ai rânduielii şi ai virtuţilor patriarhilor Vechiului Testament; în al treilea rând, pentru a se arăta că Hristos va fi adevăratul Păstor al neamului lui Israel; şi în al patrulea rând, pentru a se vedea limpede că Hristos nu i-a ales pe cărturarii şi pe fariseii vicleni spre a fi primitori ai revelaţiei, ci pe oamenii simpli şi săraci cu duhul. Aşadar, păstorii nu au fost nişte personaje întâmplătoare. Toate acestea arată felul în care omul poate să trăiască taină revelaţiei şi să se folosească de ea.

„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu!”

De o mare însemnătate a fost şi imnul îngerilor: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2:14). Pacea pe care o cântau îngerii nu era o pace socială, adică lipsa războiului, ci întruparea şi prezenţa lui Hristos. Aşadar, îngerii nu au cântat o pace care avea să vină în viitor, ci pacea care a venit în lume odată cu Naşterea lui Hristos, fiindcă, prin întruparea Sa, Hristos l-a împăcat pe om cu Dumnezeu, cu aproapele său şi cu sine însuși, tocmai pentru că în Persoana lui Dumnezeu Cuvantul firea dumnezeiască s-a unit cu cea omenească.

După cădere, omul a pierdut pacea pe care o avea cu Creatorul său, pentru că nu se mai închină la adevăratul Dumnezeu, ci la idoli fără suflet şi fără simţire. Acum însă, prin întruparea lui Hristos, omului îi este oferită posibilitatea de a-L iubi din nou pe Dumnezeu şi de a Se închina Lui.

În plus, omul a dobândit pacea cu îngerii şi cu semenii săi şi împăcarea energiilor sale sufleteşti, pentru că Hristos a făcut ceea ce nu reuşise să facă Adam. Adam trebuia ca, prin harul lui Dumnezeu şi prin strădania sa personală, să ajungă la comuniune deplină cu Dumnezeu, adică energiile sale sufleteşti trebuiau să ajungă să lucreze firesc şi suprafiresc. Acest lucru a fost înfăptuit de Hristos.

Expresia „între oameni bunăvoire” arată faptul că întruparea este voirea anterioară a lui Dumnezeu. Potrivit Sfinţilor Părinţi, voia lui Dumnezeu se împarte în anterioară şi posterioară. Cea anterioară este după bunăvoinţă, iar cea posterioară este după îngăduință. Atunci când se spune că „întruparea este voirea anterioară a lui Dumnezeu” se înțelege că ea nu a fost consecinţa căderii lui Adam, deoarece s-a aflat în planul lui Dumnezeu încă dinainte de cădere − adică unirea omului cu Dumnezeu nu s-ar fi putut face dacă nu ar fi existat o anumită Persoană în care firea dumnezeiască să se unească ipostatic cu cea omenească. De aceea, întruparea este voia anterioară a lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că ea a fost rânduită independent de căderea lui Adam, pe când Patimile şi Răstignirea au fost urmarea căderii lui Adam. Întruparea lui Hristos a fost încununarea creaţiei.

Omul şi toată zidirea au fost făcute pentru Dumnezeul-Om. Aşadar, omul nu ar fi putut ajunge la îndumnezeire, iar zidirea nu s-ar fi sfinţit dacă nu exista Dumnezeul-Om.

 Magii, steaua și Arhanghelul Gavriil

Alături de păstori, şi Magii de la Răsărit s-au învrednicit să-L vadă pe Hristos nou-născut şi să I se închine. Important nu este când s-a petrecut acest lucru, ci faptul că Magii L-au găsit pe Hristos. Dumnezeu li S-a descoperit cu adevărat, ceea ce nu s-a petrecut şi în cazul cărturarilor sau fariseilor, care reprezentau orânduirea socială a acelei epoci. Magii nu erau astrologi, aşa cum îi ştim noi astăzi, ci astronomi, care observau stelele cerului şi mişcările acestora. În acea epocă, astrologia era considerată ştiinţă. Astăzi, ştiinţa astronomiei s-a îndepărtat de astrologie, pentru că aceasta din urmă are legătură cu metafizica şi cu satanismul şi este respinsă de credinţa ortodoxă.

Magii L-au recunoscut pe Hristos prin „lumina cunoştinţei” şi I s-au închinat Lui. Cu ochii trupului vedeau un prunc, dar cu cei ai sufletului Îl vedeau pe Dumnezeu întrupat. Aşadar, Magii se aflau pe o treaptă duhovnicească suficient de înaltă pentru a-L vedea pe Dumnezeu şi pentru a I se închina. Prin urmare, nu a fost vorba despre o problemă ştiinţifică, ci despre curăţia sufletului.

Dovada celor spuse aici este faptul că steaua pe care Magii au văzut-o la Răsărit şi care i-a condus până la Betleem nu era o stea obişnuită, ci, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, era un înger al lui Dumnezeu care îi călăuzea pe cale. Faptul că nu a fost vorba despre un fenomen natural, ci despre unul supranatural, rezultă din caracteristicile acelei stele. Mai întâi, ea nu se mişca permanent, pentru că uneori se oprea. Atunci când Magii înaintau, ea se mişca, iar când Magii se opreau, se oprea şi ea. În al doilea rând, steaua se mişca la un nivel mult mai puţin înalt decat celelalte stele, iar atunci cand Magii au ajuns la locul unde Se afla Hristos, steaua s-a oprit şi a coborat deasupra sălașului. În al treilea rând, steaua era atât de luminoasă, încât le întrecea pe toate celelalte stele în strălucire (Sfântul Nicodim Aghioritul).

Dincolo de acestea, steaua Magilor avea o mişcare paradoxală, adică dinspre Răsărit spre Apus, iar într-un final s-a mişcat de la Ierusalim spre Betleem, adică spre Sud. Mai mult, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, ea se vedea şi ziua, în vreme ce toate celelalte stele sunt invizibile la lumina soarelui.

Prin urmare, „steaua” aceasta luminoasă a fost, de fapt, un înger al lui Dumnezeu, iar după cum spune Cuviosul Iosif Vrienios, ea era Arhanghelul Gavriil, care, de altfel, a fost cel care a slujit în permanenţă marea taină a întrupării Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu.

Aşadar, Magii erau teologi în sensul ortodox al cuvantului, de vreme ce ajunseseră la luminare şi dobândiseră cunoştinţa lui Dumnezeu.

Din „Predici la marile sărbători” de Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului

Editura Egumenița 2004

Traducere de Daniela Filioreanu