Nero s-a născut la noi în curte, la bunici. Alb, cu pete negre risipite pe spate, urechile mici, mereu ciulite, părea că știe dinainte ce urmează să se întâmple. Curtea era lumea lui, iar eu eram tovarășul său de joacă, fără să ne spunem vreodată asta în cuvinte.
Am crescut împreună. Eu alergam desculț pe uliță, el după mine. Eu râdeam, sau mă supăram, el era mereu acolo, liniștit. Nu trebuia să-l chem. Nero nu făcea spectacol; pur și simplu rămânea, atent la tot ce eram eu.
Îmi amintesc o iarnă când am venit la bunici. Zăpada era mare și albă, iar aerul mușca din obraji. De cum am intrat pe poartă, Nero a venit alergând și a sărit pe mine de bucurie. În mână aveam o mașinuță mică, roșie, de metal, de poliție, comoara mea de atunci. La săritura lui, mi-a scăpat și s-a pierdut în zăpadă, fiind și întuneric. M-am supărat și l-am certat. Nero s-a oprit, cu capul plecat, fără să înțeleagă decât că făcuse ceva rău.
După o oră, când am ieșit din nou, l-am văzut venind încet. Se apropia atent, ca și cum ar fi avut o misiune. S-a oprit în fața mea și mi-a pus la picioare mașinuța. Era udă, cu vopseaua roșie scorojită de dinții lui. Nero s-a așezat și m-a privit cu ochii lui liniștiți. Atunci am învățat, fără să-mi spună nimeni, ce înseamnă grija adevărată.
Am păstrat mulți ani acea mașinuță. Vopseaua scorojită era dovada iubirii lui. Fiecare zgârietură, fiecare urmă de dinți îmi aducea aminte de zăpadă, de curte și de bucuria simplă a unui câine care știa să mă iubească fără întrebări.
Apoi a venit timpul să plec. Am părăsit satul bunicilor și m-am mutat la oraș, la părinți, pentru școală. Curtea a rămas în urmă. Nero a rămas acolo. Dar nu a dispărut. De fiecare dată când mă întorceam la bunici, îl găseam. Venea spre poartă, puțin mai mare, puțin mai schimbat, dar cu aceeași bucurie. Ca și cum timpul nu trecuse pentru el.
Anii au trecut. Eu creșteam în altă parte, Nero îmbătrânea în curtea lui. Pașii îi erau mai lenți, dar ochii la fel de clari. Stătea la prag și asculta lumea, așteptând. Când a plecat, a făcut-o în liniște, așa cum se născuse: acasă.
Dar iubirea lui a rămas. Mașinuța roșie, cu vopseaua cojită, este încă acolo, ca o amintire vie. Ori de câte ori o privesc, simt din nou zăpada sub picioare și pașii lui mici alergând spre mine. Nero nu a fost doar un câine. A fost parte din copilăria mea, cu locul unde am crescut și cu ceea ce înseamnă iubirea fără cuvinte.
Și, de fiecare dată când ating acea mașinuță, copilăria mea se întoarce pentru o clipă: pură, albă și cu credincioșia unui câine care a învățat să ofere necondiționat.
Pr. Daniel Anghel
Fotografie de la Neron Photos / pexels.com