Cunoaşterea lui Dumnezeu cu inima, nu cu raţiunea

Ne vorbește Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului despre Sfântul Grigorie Palama (†14 noiembrie)

- Înaltpreasfințite, dacă ne gândim la Constantin, tatăl Sfântului Grigorie Palama, care a dus o viaţă sfântă, deşi era în mijlocul lumii şi avea o funcţie de mare răspundere, ca demnitar la curtea împărătească, credeţi că şi noi, în aceste vremuri deloc liniştite, am putea să ducem o viaţă asemănătoare în mijlocul agitaţiei lumii?

- Într-adevăr, tatăl Sfântului Grigorie Palama, deşi era senator, trăia înlăuntrul Tradiţiei ortodoxe, avea o credinţă deplină în pronia lui Dumnezeu şi se ruga, chiar şi pe durata şedinţelor Senatului, cu Rugăciunea minţii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Toţi îl considerau sfânt, de aceea, când se întâlneau cu copiii săi ori cu Sfântul Grigorie (care era fiul lui cel mare), spuneau: „Iată copiii Sfântului!”. Şi când, aflat în pragul morţii, soţia l-a rugat să-i ceară împăratului să-i ia pe copii sub protecţia sa, i-a răspuns că el nu-i încredinţează împăratului, ci Maicii Domnului. Iată marea credinţă a acestui om!

Viaţa creştină, aşa cum ne-a predat-o Hristos şi cum au trăit-o sfinţii de-a lungul secolelor, poate fi trăită de toţi oamenii, în toate timpurile şi în toate locurile. Hristos nu a dat o Evanghelie pentru călugări şi o altă Evanghelie pentru cei căsătoriţi, nici o Evanghelie pentru creştinii Bisericii primare şi alta pentru cei veniţi după ei. Toţi suntem chemați la aceeaşi viaţă evanghelică. Asta înseamnă că trebuie să participăm de fiecare dată la slujbele Bisericii, să ne facem părtaşi Tainelor Pocăinţei şi Dumnezeieştii Euharistii, să ne rugăm la ceasurile rânduite, dar şi în toată vremea, să zicem Rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” oriunde ne-am afla, şi să ţinem poruncile lui Hristos.

Este extrem de semnificativ felul cum Sfântul Grigorie Palama şi-a încheiat o scrisoare către creştinii din Tesalonic, pe când era prizonier la otomani. Le spune că noi, creştinii, avem un Dumnezeu viu şi adevărat, de aceea şi credinţa noastră trebuie să fie vie şi adevărată, şi să se vădească în fapte – pentru că cine are o credinţă moartă din pricina nelucrării faptelor bune, acela este mort duhovniceşte şi nu trăieşte după Dumnezeu.

De asemenea, le arată calea pe care să o urmeze pentru a ajunge fii ai lui Dumnezeu. Atunci când omul se îndepărtează de răutate, rămâne pe tărâmul virtuţii, dobândeşte faptele pocăinţei şi nădăjduieşte în Dumnezeu, nu va primi doar desăvârşirea virtuţii omeneşti, ci va dobândi şi virtuţile dumnezeieşti cele mai presus de fire, prin sălăşluirea înlăuntrul său a dumnezeiescului Duh. Şi încheie: „Astfel, deci, se îndumnezeieşte omul…”. Cuvântul acesta ni-l spune Sfântul Grigorie Palama şi nouă, celor ce vrem să-i fim ucenici.

Şi încă un lucru. Sfântul Grigorie Palama, pe când era tânăr monah în Sfântul Munte, se ruga stăruitor, strigând: „Luminează-mi întunericul, luminează-mi întunericul!”. Dacă simţim că mintea noastră (nous) – nu raţiunea (logiki), ci lucrarea înţelegătoare a minţii – este întunecată, atunci să ne rugăm lui Dumnezeu să o lumineze, ca să vedem viaţa din cealaltă perspectivă, a inimii noastre curăţite.

- Ce este inima? Cum Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu cu inima, nu cu rațiunea, pentru a nu cădea în greşeala lui Varlaam?

- În învăţătura Scripturii şi a Părinţilor, inima este centrul existenţei omului, este locul care ni se descoperă prin nevoinţa în Hristos şi prin Rugăciunea neîncetată. În acelaşi timp, inima este şi locul în care Dumnezeu ni se descoperă. Acest loc este numit „inimă duhovnicească” şi se află în adâncul inimii trupeşti, fără a avea, desigur, nici o legătură cu sentimentele. Însuşi Hristos a spus: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5:8).

În Tradiţia patristică vedem că, atunci când Părinţii vorbesc despre inimă, se referă în principal la partea pătimitoare a sufletului, care este alcătuită din poftă şi iuţime. Prin urmare, inima este puterea dragostei şi puterea iuţimii. Prin dragoste dorim să ne unim cu Hristos, iar iuţimea este tocmai puterea care pune în mişcare această dorire după Dumnezeu. Din nefericire, noi îndreptăm partea poftitoare şi cea mânioasă către făpturi, astfel făcându-le sălaşuri ale patimilor, dar când le îndreptăm din nou către Dumnezeu, atunci inima se curăţă. Aşadar, prin patimi inima lucrează împotriva firii, iar prin harul lui Dumnezeu şi prin Rugăciune inima lucrează în chip mai presus de fire.

În afară de inimă, în om există aşa-numita parte raţională sau cuvântătoare a sufletului, care lucrează în creier. Prin logică (logiki) dobândim cunoaşterea lumii înconjurătoare, cercetăm cărţi sau concepem fel de fel de gânduri legate de traiul nostru de zi cu zi, însă cu inima Îl iubim pe Dumnezeu şi pe oameni. Astfel, există lucrarea raţională (logiki energia) care activează în creier şi există şi lucrarea înţelegătoare (noera energia) a minţii (nous), care, atunci când se află în starea ei firească, lucrează în spaţiul inimii, acea inimă pe care Părinţii o numesc „inima adâncă” sau „inima duhovnicească”.

Felul în care Îl cunoaştem pe Dumnezeu – cu inima, nu cu raţiunea – este esenţa vieţii duhovniceşti. De obicei, când ne doare din pricina unui fapt tulburător, atunci înseamnă că trăim cu inima. Astfel, când avem pocăinţă şi simţim cum creşte în noi o durere, durerea îndepărtării noastre de Dumnezeu, atunci învăţăm să trăim cu inima. Şi, pe măsură ce înaintăm în viaţa duhovnicească, ne vom adânci această trăire cu inima. Cert este că atunci când ne legăm de un om care trăieşte cu inima, a cărui minte (nous) s-a dezlegat de raţiune (logiki), avem posibilitatea să învăţăm şi noi să trăim cu inima. Acelaşi lucru se petrece în toate ştiinţele, pentru că fără un îndrumător, fără un profesor este greu să se iniţieze cineva în tainele unei ştiinţe. La fel se întâmplă şi în ştiinţa duhovnicească. 

Va trebui să amintesc acum drumul celor doi ucenici către Emaus, după Învierea lui Hristos, aşa cum ni-l înfăţişează Evanghelistul Luca. Ucenicii erau stăpâniţi de multe gânduri de deznădejde şi descurajare, pentru că Hristos fusese răstignit, câtă vreme ei nădăjduiseră să fie Mesia care să-i elibereze de sub stăpânirea romanilor. Atunci S-a apropiat de ei Hristos şi a început să le tâlcuiască Scripturile, care vorbeau despre faptul că astfel aveau să se întâmple lucrurile. Şi, treptat, inima lor a început să ardă, precum ei înşişi au mărturisit: „Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24:32).

Asta înseamnă că gândurile (care lucrează în creier) provoacă teamă, deznădejde şi descurajare, câtă vreme cuvântul lui Dumnezeu (care lucrează în inimă) provoacă dragoste, credinţă, tânjire după Hristos. Şi problema este cum să scăpăm de gândurile descurajării şi deznădejdii şi cum să se înflăcăreze inima noastră de dragoste pentru Hristos. Asta se întâmplă atunci când Îl vom dobândi pe Hristos drept Călăuză sau îl vom avea îndrumător pe vreunul dintre prietenii lui Hristos (sfinţii) şi vom învăţa să trăim viaţa în Biserică.

Fragmente dintr-un interviu realizat de Anca Stanciu,

publicat în „Familia Ortodoxă”, noiembrie 2015

Traducere de Tatiana Petrache