3 noiembrie 2016
Vreme de o oră şi jumătate, de la ora 15.00 la 16.30, am trecut telefonul pe „modul avion”, am ieşit cu maşina spre Târgovişte, la un loc deschis, am închis motorul, am luat în mâini şi cartea Părintelui Sofronie, „Vom vedea pe Dumnezeu...”, şi m-am închis în automobilul meu, începând mai întâi a citi, şi apoi a spune Rugăciunea. „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă...”.
Iar acum, scriind, îmi aduc aminte de pilda Părintelui Mitropolit atunci când, după o pauză de trei ore, ne-a întâmpinat în acelaşi loc, în biroul său, şi ne-a spus că de trei ore nu s-a ridicat de la masă: „Iată, această este pustia mea”. Ce a vrut să spună? Nu ştiu eu! Ştiu însă ce păţesc de fiecare dată, în ultima vreme, când îmi dăruiesc timpul vieţii numai lui Dumnezeu, închizându-mă pe undeva, pe unde mă apucă. Sunt lucruri care nu se pot povesti, pentru că inima trăieşte pocăinţa în lacrimi, iar despre lacrimi, ce să povesteşti? Cât de adânci sunt lacrimile, cât de gros este întunericul patimilor? Asta nu se poate cuantifica! Ceea ce vreau însă să spun este că metoda Părinţilor este adevărată, că lucrează şi dă roade imediate. Poate că nu pe cele mai mari de îndată, dar după darul şi lepădarea de sine a fiecăruia, Domnul nu întârzie nicio clipă.
Dacă te dăruieşti lui Dumnezeu urmând pilda Părinţilor, după puterea şi după ştiinţa fiecăruia, El îţi răspunde negreşit. Isihia, osândirea de sine, Rugăciunea şi toate celelalte dau roade imediate, dar numai să le urmezi. Aceste lucruri trebuie făcute! Însă pentru asta este nevoie de nişte condiţii, şi de timp dăruit. De aceea se numeşte „asceză”. La fel cum atleţii se antrenează pentru rezultatele lor, şi asta le cere timp şi alte jertfe, la fel şi noi, nu vom înainta deloc ocupându-ne cu orice altceva decât cu antrenamentul propriu-zis şi modul de viaţă necesar.
După o oră şi jumătate de strigare şi tânguire, am ieşit ca dintr-o baie, cu darul lui Dumnezeu, aşa, la măsura mea, a nimicniciei mele. Bucurie a venit, ceaţa s-a mai risipit ş.a.m.d. Şi asta numai pentru că, vreme de un ceas şi jumătate, am zăgăzuit legăturile mele cu lumea din afară şi am strigat către lumea cea dinlăuntru, către locul unde bănuiesc că se află Împărăţia Cerurilor! Aşa cum spune Sfântul Grigorie Palama: „Nu există nicio altă cale pentru om de a se face părtaş lucrării îndumnezeitoare a harului decât aceasta a rânduielii isihiei, care este păzită ca ochii din cap până astăzi de către adevăraţii Părinţi Aghioriţi”. Şi aş dori să pot face asta mereu, fără oprire.
Experienţa arată că, dacă nu mă rog în aceste condiţii, de fapt nu mă rog cu adevărat, şi harul lui Dumnezeu ne cercetează mult mai slab, aproape deloc. Duhul Adevărului pretutindenea este, dar intensitatea Lui curăţitoare se face simţită omului numai prin dăruirea fiinţei sale în libertate către acest dar, prin ofranda vieţii sale, care este, de fapt, timpul vieţii sale. E deschidere jertfitoare, ce răspunde unui val neîncetat de Lumină care ne copleşeşte, chiar dacă nu îl vedem încă. Nu există viaţă duhovnicească în afara Rugăciunii minții. Nu există unire cu Dumnezeu decât lăuntrică, înlăuntrul trupului omului ‒ asta s-a arătat la Cincizecime, de aceea ne împărtăşim cu Trupul Hristosului Său. Restul faptelor bune sunt doar elemente de „încălzire”, exterioare, şi uneori nici măcar.
Problema gravă care apare este că sufletul începe să înseteze tot mai mult, uneori până la revoltă împotriva vieţii zilnice, a amănuntelor ei, care, în afara pomenirii lui Dumnezeu în inimă, încep a-i părea omului absurde şi de neîndurat, pentru că-l îndepărtează de miezul căutării Sale. Și începe să înţeleagă de ce unii fug cu totul din lume, de ce Hristos ne-a spus că „Cel ce iubeşte mai mult pe mamă sau pe tată...” şi celelalte. Pentru că timpul mântuirii este foarte scurt, şi orice bucurie trăită în viaţa omenească înseamnă timp furat din timpul călătoriei către Domnul. Şi atunci, în om intră un fel de nelinişte ‒ în mine a intrat ‒ că moartea mă va răpi curând, iar eu nu am ajuns nicăieri. Cu fiecare telefon, cu fiecare discuţie, cu fiecare îmbucătură, cu fiecare oră de somn, trăiesc o smulgere a unei bucăţi din trupul meu, cel dorit a fi duhovnicesc, de către un cancer care se cheamă veşnica pierzanie. Ce mă fac? Ce mă voi face? Cum voi răscumpăra această vreme? Eu nu am ştiut lucrurile acestea până nu demult, dar ele, încetul cu încetul, aşa mi s-au limpezit, iar în ultima vreme se acutizează.
Cam asta a fost ziua de ieri. Mare păcat îmi fac de nu mă voi dărui cu totul Rugăciunii! Pentru că, iată, Domnul răsplăteşte! Să nu stea Mâna Sa întinsă în zadar! Cine ştie cât mă va mai îndura? Nu ştiu altora cum le vorbeşte Dumnezeu, dar mie ştiu că numai aşa îmi grăiește. Şi, dacă am învăţat lucrul acesta şi m-am convins de el prin experienţă şi nu-l fac, atunci amară va fi mie bătaia. Amar va fi mie chinul, pentru că nu am luat seamă la o astfel de mântuire!
Mircea Stanciu
Fragment din „Jurnalul tămăduirii”,
carte în curs de apariție la Editura Bonifaciu