Eu, sincer, n-am iubit niciodată pe nimeni cu adevărat. Îmi imaginam că iubesc, îmi imaginam că sufar, îmi imaginam că mi-e dor, dar doar jucam un rol, ca un actor într-o piesă, când, de fapt, totul era o fantezie. Nu se iviseră ocaziile în care să-mi arăt iubirea, sau ispitele în care să sufăr din pricina ei. Dar parcă acum înțeleg mai bine ce este iubirea, o simt mai profund, și cred că aș putea s-o simt chiar mai puternic decât acum.
E ciudat cum acest sentiment adânc și misterios se hrănește din interacțiunile și gesturile care se petrec în universul acesta tangibil; însă este simțit de zeci de ori mai mult în universul netangibil dinăuntrul nostru.
Alt lucru pe care l-am remarcat este faptul că nu pot iubi pe cineva cu adevarat dacă nu-L pun, mai întâi, pe Hristos între noi. Să iubești ochii frumoși sau banii cuiva nu merge, aceea nu este iubire adevărată, e doar o păcăleală. Să iubești cu adevărat înseamnă să cunoști slăbiciunile celuilalt, dar să nu le bagi în seamă, pentru că altceva mult mai strălucitor te orbește la el, și aceea este frumusețea pe care a primit-o fiecare suflet de la Dumnezeu. Acel dar extrem de prețios poate fi foarte adânc îngropat la unii, sau foarte frumos îngrijit și păstrat la alții, însă, indiferent cât timp îți ia să sapi în acel pământ, odată deschisă comoara sufletului, nu mai contează nimic: nici osteneala de a ajunge acolo, nici mediul ostil din afară, nici răceala din lume; pentru că ajungi să te odihnești în cealaltă persoană, ajungi să simți căldura dragostei pentru aproapele tău.
Pentru noi, amatorii de iubire, toate aceste lucruri se întâmplă, la început, destul de rar și cam stângaci; doar unii oameni ne fac să simțim acest sentiment și, spre rușinea noastră, uneori nici aceia nu ne pot înmuia inima; dar, treptat, trebuie să facem loc în suflet pentru tot mai mulți semeni, până ajungem să-i iubim pe toți prin Dumnezeu – și, prin toți, pe Dumnezeu.
Amin!
R.N.
Fotografie de mododeolhar / pexels.com