Ne vorbește Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului
La patruzeci de zile de la Naşterea Sa după trup, Hristos a fost dus la templu, după cum cerea legea acelei vremi. Și pentru că acolo, la templu, a fost întâmpinat de oameni mişcaţi de Duhul Sfânt, dar mai ales pentru că Simeon L-a primit în braţele sale, aducerea lui Hristos la templu s-a numit „întâmpinare”.
Legea curăţirii în cea de-a patruzecea zi a fost dată ca poruncă lui Moise de Însuşi Ziditorul, Dumnezeu Cuvântul neîntrupat: „În vremea aceea a vorbit Domnul cu Moise şi i-a zis: Să-Mi sfinţeşti pe tot întâiul născut, pe tot cel ce se naşte întâi la fiii lui Israel, de la om până la dobitoc, că este al meu!” (Ieşirea 13:1-2). Această legiuire se referea şi la primii născuţi de parte bărbătească din rândul animalelor, care trebuiau să-I fie oferiţi lui Dumnezeu: „Să osebeşti Domnului pe tot cel de parte bărbătească de la oameni, care se naşte întâi; şi pe tot cel de parte bărbătească, care se naşte întâi din turmele sau de la vitele ce vei avea, să-l închini Domnului (Ieşirea 13:12).
Această închinare era un semn al recunoaşterii binefacerilor lui Dumnezeu şi o dovadă a apartenenţei la poporul ales. Se știe că Moise a primit porunca închinării întâiului născut de parte bărbătească imediat după pedepsirea întâilor născuţi ai egiptenilor, după care Faraon a îngăduit ieşirea din Egipt şi, desigur, înainte de trecerea Mării Roşii. Motivaţia acestei practici era însemnată: „căci cu mână tare te-a scos Domnul Dumnezeu din Egipt” (Ieşirea 13:9).
Sfântul Chiril al Alexandriei spune că nimeni nu ar trebui să se revolte că Hristos a ţinut această lege şi nimeni să nu-L socotească rob pe Cel ce este liber, ci să privească „în adâncul iconomiei dumnezeieşti”, căci respectarea legii închinării la templu face parte din taina sfintei smeriri a Fiului lui Dumnezeu.
La rândul său, Sfântul Grigorie Palama spune că, deşi Hristos nu avea nevoie de curăţire ‒ căci ceremonia respectivă fusese lăsată în Vechiul Testament pentru curăţirea părinţilor şi a nou-născuţilor ‒, El a ţinut rânduiala pentru a Se supune legii pe care Însuşi o dăduse. Hristos nu avea nevoie de curăţire, pentru că Se zămislise fără de sămânţă şi Se născuse fără de stricăciune. „Nu era nevoie de curăţire, ci lucrarea aceasta s-a făcut din ascultare”. Desigur, ascultarea are sensul de supunere în faţa legii lui Dumnezeu, dar şi acela de ascultare împlinită de noul Adam, spre deosebire de neascultarea săvârșită de vechiul Adam. Dacă neascultarea primului Adam a avut drept urmare căderea şi stricăciunea, ascultarea noului Adam, adică a lui Hristos, a readus firea omenească răzvrătită la Dumnezeu şi l-a izbăvit pe om de răspunderea neascultării.
De ce este numit Hristos „Întâi născut”?
Porunca lui Dumnezeu era clară: „Să-Mi sfinţeşti pe tot întâiul născut, pe tot cel ce se naşte întâi” (Ieşirea 13:2). Hristos a fost întâi născut, aşa cum este El numit în Sfânta Scriptură. Desigur, asta nu înseamnă că ar mai fi existat şi un al doilea sau un al treilea născut, ci doar că S-a născut primul. „Întâi născut” trebuie legat de „Unul Născut”, aşa cum mai este numit Hristos în Evanghelie.
„Întâi născut” se referă la amandouă naşterile lui Hristos − adică la naşterea cea mai înainte de veci, din Tată Preacurat, fără de maică, şi la cea din veac, din Maică Fecioară, fără de tată (Sfântul Grigorie Palama).
Există trei motive pentru care Hristos este numit „Întâi născut”. Mai întâi, pentru că S-a născut mai înainte de veci, din Tatăl. Sfântul Apostol Pavel spune: „Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura” (Coloseni 1:15). Iar după cum am văzut mai devreme, „întâi născut” este același lucru cu „unul născut”. În al doilea rând, pentru că a fost „întâi născut” și în naşterea omenească, din Preasfânta Fecioară Maria: „Şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut” (Luca 2:7). În al treilea rând, El a mai fost numit și „întâi născut din morţi”, pentru că a înviat primul, deschizând posibilitatea ca fiecare om să învieze la vremea sa. Aşadar, termenul de „naştere” mai este folosit şi cu sensul de „înviere”, învierea fiind socotită o naştere, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „El este începutul, întâiul născut din morţi” (Coloseni 1:18).
Aşadar, primul sens al lui „întâi născut” se referă la teologie, fiind legat de naşterea după fire a Fiului lui Dumnezeu din Tatăl, iar celelalte două sensuri se referă la iconomie, fiind legate de Întruparea Cuvântului.
După Sfântul Grigorie al Nyssei, Hristos, ca să dea viaţă firii noastre omeneşti, S-a făcut întâi născut în trei feluri (aici nu se referă, desigur, şi la naşterea de dinainte de veci, din Tatăl). Aşa cum propria noastră fire vine la viaţă prin trei naşteri − din mama noastră, din Botez şi din morţi, care nădăjduim că urmează să se petreacă −, şi Hristos S-a făcut întâi născut în trei chipuri, pentru a da viaţă şi a îndumnezei firea noastră omenească. Aşadar, după naşterea trupească, trebuie neapărat să urmeze şi cea duhovnicească.
Hristos a tămăduit „conştiinţa de prunc” a lui Adam
Scena în care Hristos Se oferă pe Sine în templu ca prunc este emoţionantă. Dumnezeul de dinainte de veci, Care, Fiul Celui Preaînalt fiind, era unit în permanenţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Cel ce cuprindea lumea şi întreaga creaţie vine acum în templu ca prunc purtat pe braţele Maicii Sale. Chiar dacă era prunc, Hristos era în acelaşi timp şi „Dumnezeu de dinainte de veci”, purtând în trup plinătatea Dumnezeirii şi toată înţelepciunea şi cunoaşterea umană, datorită unirii firii dumnezeieşti cu cea omenească în ipostasul Cuvântului.
Prin starea Sa de prunc, Hristos a tămăduit „conştiinţa de prunc” a lui Adam. Atunci când Dumnezeu l-a creat pe Adam în Rai, acesta era prunc în privinţa harului şi a sfinţirii. Avea, desigur, luminarea minţii, dar trebuia să fie cercat pentru a ajunge la îndumnezeire. Dar din pricină că, din punct de vedere duhovnicesc, Adam era prunc necercat şi avea conştiinţă de prunc, a fost uşor să fie înşelat de diavolul, care era vechi în păcat şi în viclenie. De aceea, prin pruncia Sa, Hristos a tămăduit nu numai conştiinţa lui Adam, ci şi întreaga fire omenească, săvârșind ceea ce nu reuşise să facă primul Adam. Astfel, prin întruparea Fiului Său, Dumnezeu Tatăl a întărit și a statornicit calea îndumnezeirii omului, de vreme ce diavolul nu mai putea acum să înşele firea omenească a lui Hristos aşa cum o făcuse, cu dibăcie, în cazul primului Adam.
La patruzeci de zile de la naştere
Întâmpinarea Domnului nu se referă numai la Împăratul Hristos, prin înfăţişarea uneia dintre etapele sfintei iconomii, ci este totodată şi o sărbătoare a omului trăitor în Hristos.
Din praznicul împărătesc al împlinirii vârstei de patruzeci de zile de către Hristos, Biserica a făcut o ceremonie, adică o slujbă ce se săvârșește pentru fiecare copil la împlinirea a patruzeci de zile de la naştere. Mama își aduce pruncul la biserică de către în cea de-a patruzecea zi de la venirea sa pe lume, iar lucrul acesta are un dublu înţeles. În primul rând, mama este binecuvântată la sfârşitul perioadei de curăţire de după lăuzie. Căci, la fel cum Biserica se roagă pentru orice boală, ea se roagă şi pentru femeia care a născut şi care, fireşte, este slăbită trupește după efortul naşterii. În plus, se face rugăciune pentru curăţire, fiindcă modalitatea în care se naşte omul este o urmare a căderii. În al doilea rând, aceasta este o slujbă de mulţumire pentru naşterea unui copil. Deoarece zămislirea şi naşterea unui prunc nu sunt numai lucruri care se întâmplă după fire, ci sunt şi rezultatul intervenţiei lui Dumnezeu, simţim că pruncul îi aparţine Ziditorului. Prin urmare, i-L oferim lui Dumnezeu, iar Dumnezeu ni-l dă înapoi prin mâna preotului, pentru ca noi să-l creştem. Dar, în realitate, el Îi aparţine lui Dumnezeu.
După cum spune Sfântul Grigorie al Nyssei, la Jertfelnicul cel de sus, în loc de perechea de turturele, noi trebuie să aducem curăţia sufletului şi a trupului, iar în loc de puii de porumbel, să fim cu luare-aminte nu numai înaintea lui Dumnezeu, ci şi a oamenilor. Şi aşa cum, după săvârșirea celor după lege, Hristos S-a întors în patria Sa, împlinindu-Se şi sporind în înţelepciune, şi noi trebuie să ne întoarcem în adevărata noastră patrie, care este Ierusalimul ceresc, trăind duhovniceşte, după legea sfântă, sporind în înţelepciune şi în har şi ajungând la vârsta deplinătății lui Hristos, desăvârșiți cu sufletul şi vase adevărate ale Duhului Sfânt.
Este datoria noastră, după cum spune Sfântul Atanasie cel Mare, să ne asemănăm cu Dreptul Simeon şi cu Prorociţa Ana, întâmpinându-L pe Hristos înveșmântați în nevinovăţie, în pocăinţă, în cuminţenie, în curăţie şi, peste toate, în dragoste de Dumnezeu şi de oameni. Nimeni nu poate să-L întâlnească într-un alt chip pe Hristos, Cel ce este adevărata viaţă.
Din „Predici la marile sărbători” de Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului
Editura Egumenița 2004
Traducere de Daniela Filioreanu