Sau cum să vezi și să (nu) crezi
Uneori, când intru în biserică, arunc o privire scurtă în sus. Trebuie să dau capul mult pe spate pentru a vedea pictura din turla bisericii și mi-e un pic rușine de poziția asta nefirească și de ce va zice lumea.
Cu un an și jumătate în urmă era altfel. Eram sus, în turla bisericii, cățărată pe schele cu aparatul foto, iar chipul acela era la doar un metru deasupra mea. De fapt, la început nu era nimic. Doar pereții de beton netencuiți. Așa a stat biserica mai mulți ani și nu mi s-a părut neobișnuit să vin în acel spațiu care părea o construcție neterminată. Chiar mă simțeam mai în largul meu așa. Acolo m-am și căsătorit, printre sfinți și betoane.
Asta până a fost pictată Fecioara Maria pe bolta de deasupra altarului. Parcă puțin timidă, cu o urmă de roșeață în obraji, fără să zâmbească, și totuși fără să fie tristă. Îmi plăcea expresia ei și frumusețea ei tăcută și nuanțele de auriu și albastru cu care era înconjurată, ca un cer la senin tivit de soare. De cum intrai în biserică, parcă te întâmpina, cu brațele deschise.
Apoi, după un an, a venit rândul turlei să fie pictată. O echipă de pictori de icoane și biserici lucra din zori și până la lăsarea nopții. Era Postul Paștelui și sperau să termine lucrarea până în noaptea de Înviere. Și noi, care veneam la biserică, ajutam cum puteam: tăiam și scărmănam câlți pentru prepararea frescei, mai ales femeile, iar bărbații amestecau câlții cu varul și pregăteau tencuiala pentru frescă.
Eu veneam odată la câteva zile să-i fotografiez pe meșteri și pe oameni la muncă și să documentez progresul lucrării. Urcam pe schela masivă din mijlocul bisericii, vreo zece metri în înălțime, până la platforma de lemn așezată deasupra schelelor, la nivelul de sus al altarului. Apoi mai urma o urcare pe o schelă mai îngustă, încă vreo 15 metri, până sus, în turn, unde lucrau meșterii. Am văzut cum încet, încet, sub pensula lor se năștea chipul lui Hristos. Mai întâi o schiță, iar apoi culorile.
Fotografiam, dar, chiar și așa, uneori îmi venea să-mi întorc fața. Privirea aceea a chipului din turla bisericii mă urmărea și mă pătrundea până în adâncul sufletului. Mă neliniștea, pentru că mă simțeam așa de… mică. Mă simțeam văzută și cunoscută până în străfunduri, unde nici eu nu ajunsesem vreodată. Iar uneori, pentru toate simțirile greu de numit care se nășteau în inima mea, îmi dădeau lacrimile.
De obicei încerc să privesc oamenii în ochi, dar e greu, pentru că mă simt expusă. Doar ochii sunt fereastra sufletului. Însă aici era altceva.
Zilele treceau și pictura avansa. Meșterii au coborât schela la nivelul ferestrelor, au pictat heruvimii și serafimii, apoi prorocii, apoi îngerii care săvârșesc Liturghia. De câte ori mergeam acolo, mă uimea liniștea în care lucrau. Fiecare concentrat la lucrarea lui, nu vorbeau între ei, decât dacă era necesar. Însă dacă erai jos, în biserică, nu se vedea nimic din pictură și din lucrări, pentru că platforma de lemn de la nivelul altarului acoperea turla de privirile noastre. Ceva se întâmpla acolo sus, dar nu puteai vedea. Oamenii fremătau în așteptare, să vadă schelele înlăturate și pictura terminată.
Și apoi pictura a fost terminată. Cu o zi înainte de Paște. Schelele au fost îndepărtate, lumea a venit la curățenie. Toți oamenii care intrau în biserică se uitau invariabil în sus, cu capul dat mult pe spate și zâmbeau. Turla e înaltă și îngustă și îți conduce privirea ca printr-un tunel, la capătul căruia te privește Iisus, drept în ochi. Însă și dacă te uiți în jos, reflexia chipului se vede în icoana de pe tetrapod sau în pardoseala de gresie, iar privirea aceea pare să te urmărească oriunde.
A început să mă preocupe întrebarea cum aș putea reprezenta credința în imagini. Cum să redau în fotografii ceva ce nu se vede? Cum să trec de manifestările evidente, văzute, gesturile cu care credința este asociată în mod vizual – îngenuncherea, împreunarea mâinilor, privirea în sus, prezența la slujbe sau în biserică −, la cele nevăzute? Cum să surprind ceva ce, până la urmă, este o trăire privată, o relație personală cu Dumnezeu? O fotografie trebuie să aibă un subiect care poate fi exprimat vizual. Dar fotografiile bune asta fac, de la ceva văzut te trimit spre ceva nevăzut: o trăire, o emoție, o întrebare, o ironie, o poveste, o zvâcnire a sufletului, o întreagă stare de lucruri care ar fi greu de redat în cuvinte, care invariabil te mișcă și îți schimbă perspectiva.
Era o întrebare legată de fotografie. Dar, ca de obicei, era ceva mai mult. Cum să crezi fără să vezi? S-a mai întrebat cineva asta acum vreo două mii de ani și i-a rămas numele de „Toma necredinciosul”. De la Arghezi, care scria „vreau să te pipăi și să urlu: Este!”, la cei care stăteau la picioarele Crucii și-I cereau lui Hristos să Se dea jos, să Se salveze singur, să facă o minune, că așa vor crede în Dumnezeu, la oameni de știință din ziua de azi care analizează la microscop împărtășania pentru a vedea clar ce e acolo, lumea vrea să…vadă! Căci, în cultura materialistă din prezent, ceea ce nu se vede nu există.
Iar eu… mă uit spre ceea ce văd și pornesc de acolo. Spre chipurile din icoane, spre pictura din turlă − care, atunci când îi întâlnesc privirea, îmi aduce aminte că ceea ce nu se vede există și este mai important decât ceea ce se vede. Nu spun asta ca pe o sentință finală, ci cu multă îndoială, uneori. Dar fac ce pot. Este o căutare profund personală, până la urmă. Și durează. Cam o viață.
Claudia Tănăsescu
Fotografii de Claudia Tănăsescu
(Text scris cu ocazia pictării bisericii ortodoxe române „Fabric Vest” din Timișoara)
