Ce mare minune e muzica! Și ce minune e că oamenii pot cânta! Toată natura cântă. Valurile mării. Vântul printre frunzele copacilor. Păsările în zborul lor. Ploaia. Tunetele. Râul. Mâinile mamei frământând aluatul. Plânsul copilului. Puii de rândunea cu gurile căscate în așteptarea mamei lor. Claxoanele din forfota orașului. Roțile bicicletei învârtindu-se pe asfalt. Clopotul bisericii vestind ceasul de rugăciune.
Nici pietrele nu tac. Doar eu nu pot cânta. Să fiu eu oare mai rău decât pietrele?!
Dacă aș fi putut alege un singur lucru pe care să-l fac toată viața, acesta ar fi fost să cânt. Şi mi-ar fi fost de ajuns. Doar să pot cânta. Ei bine, fix asta nu pot. Au încercat câțiva prieteni să mă facă să înțeleg câte ceva, dar s-au dat bătuți repede. M-au numit „caz pierdut”. Mozart a spus că nu există om fără ureche muzicală. Doar că el a trăit într-o vreme în care nu m-a cunoscut pe mine. Însăşi prietena mea cea mai bună mi-a zis: „Ai multe calități, dar cântatul nu e printre ele…”. Cine știe, o fi și asta o lecție pe care trebuie să o învăț. Să o accept. Să accept că poți iubi ceva atât de mult, dar că nu ți-l poți însuși. Îl poți venera. Admira. Dar să rămână intangibil pentru tine.
Soțul meu îmi spune adeseori: „Ce bine că nu știi să cânți! Te-ai fi mândrit prea mult”. Poate că așa e. Dacă pentru unii mântuirea e să cânte, poate că pentru mine e să nu pot. Ce să mai zic?! Doar „Slavă Ție, Doamne, că nu știu să cânt!”.
Privesc către mare. Înaintea mea, infinitul. În spatele meu, agitația lumii într-o zi obișnuită de luni. Simt o lacrimă pe obraz, și bucurie. Creionul meu se auzea scârțâind pe hârtie. Poate că scrisul meu e muzica ce nu o pot cânta… Primește, Doamne, şi această muzică a mea!
Silvana Bașa
