Când eram student la Arte, mi-am dorit să trag și eu clopotul catedralei, măcar o dată. Dorința avea ceva curat și copilăresc în ea. Voiam să simt cum o funie poate pune în mișcare o chemare care trece peste acoperișuri, peste străzi, peste gândurile oamenilor.
Mi s-a îngăduit.
Clopotul mare pornea greu, ca un bătrân cu demnitate, apoi își găsea glasul și umplea piața cu o putere liniștită. La vecernie îmi era cel mai drag. Seara, sunetul lui părea să adune orașul risipit peste zi și să-i amintească, pentru câteva clipe, că și graba are nevoie de binecuvântare.
În verile acelea, în piața din fața catedralei se organizau concerte. Orașul se bucura în felul lui, cu boxe mari, bas puternic și percuție hotărâtă. Într-o seară, vecernia a fost acoperită de această revărsare de sunet.
Am ieșit de la slujbă tulburat. Eram prea tânăr ca să-mi dau seama cât de ușor râvna poate lua chipul tulburării. Lângă mine era un prieten apropiat.
Ne-am privit scurt. Am urcat la clopote.
Funia era acolo, ca și cum ar fi așteptat exact nepriceperea noastră. Am apucat-o cu graba de a îndrepta lumea înainte de a-mi cerceta propria inimă.
Peste piață s-a revărsat un recital pe care nimeni nu-l anunțase.
Am tras clopotele mai bine de zece minute. Voiam ca cei din piață să simtă și ei ce înseamnă să primești peste tine zgomotul altuia. În stângăcia noastră, credeam că dăm o lecție. Privind acum în urmă, văd câtă nepricepere era acolo: doi studenți încercau să apere liniștea trăgând clopotele.
Când am coborât, eram obosiți și mulțumiți. Simțeam încă în brațe greutatea bronzului, iar în suflet bucuria tulbure care urmează unei fapte discutabile săvârșite cu inimă sinceră.
Am auzit după aceea că Vlădica nostru, care locuia în palatul cu vedere spre piață, primise cu îngăduință recitalul de clopote. Vestea m-a mângâiat. M-a bucurat mai întâi, după măsura tinereții mele. Abia mai târziu am înțeles că îngăduința primită trebuie purtată cu grijă, ca să nu se prefacă în îndreptățire.
Acum, după ani, mă uit la întâmplarea asta cu drag și cu o ușoară rușine. Am vrut să apăr vecernia. Am făcut-o cu brațe grăbite și cu o inimă care abia învăța pacea.
Cred că Dumnezeu primește și asemenea gesturi stângace, le curăță de mândrie și le lasă în noi ca pe niște clopote mici, care mai sună din când în când ca să ne cheme la înțelegere.
Pr. Ioan Gînscă
Pictură de Alexander Evgenievici Kosnicev