Trebuie să vă povestesc... trebuie! Este seară, abia ajunsesem acasă de la serviciu, când aud o bătaie în ușă. Deschid și era vecina noastră. Avea în mână o farfurie cu câteva bucăți de gutuie coaptă. Era din curte de la mama ei și, pentru ca a copt, s-a gândit să ne aducă și nouă. Când am auzit, atât de tare m-am emoționat, că am luat-o în brațe și am început să plâng. Nu mai mâncasem gutui coapte de cel puțin 30 de ani... de când murise mama... Ea, mama, când ceream dulce, punea repede în cuptor câteva gutui, le cocea și ne împărțea în mod egal la toți.
De ce totuși m-a emoționat atât de mult? Pentru că s-au răscolit în mine toate amintirile. Imaginea mamei, cu șorțul de bucătărie după grumaz și mâinile pline de fructe și gogoși, stând în fața scării, cu o grămadă de copii în jurul ei... Așa era ea. Mama. De fiecare dată când erau copiii vecinilor afară și mama deschidea ușa, toți, dar absolut toți lăsau joaca și alergau spre ea, așteptând să vadă ce le-a mai adus de data asta.
Îmi amintesc cămara plină de dulcețuri și compoturi. De fiecare dată când venea cineva la noi, pleca cu cel puțin un borcan de gem în geantă. Eram copii și nu realizam foarte bine unele lucruri... cumva părea firească această dragoste, această dorință de a împărți, de a bucura. Era o normalitate. Știu însă că, atunci când a plecat la Domnul, noi, cei patru frați, am înțeles câtă lume a iubit-o, pentru că rămăseseră în urmă sute de lumânări de la cei ce veniseră să-și ia rămas-bun. Pentru acestea toate m-am emoționat. Pentru că vecina noastră, aproape de fiecare dată când face „ceva bun”, bate și în ușa noastră...
Mi-e dor! Mi-e dor de acest sentiment de normalitate! De această inimă de mamă! Mi-a povestit cineva, care duce când și când pachete de alimente unor bătrâni singuri, că odată o bătrână de 92 de ani nu a vrut să mănânce până nu s-a așezat la masă și cel ce adusese darul. I-a spus: „Mamaie, nu intră mâncarea. Stă ca un boț în gât dacă te știu flămând. Și apoi, mamaie, de unde dai, Domnul aduce înapoi!”.
Oare cum am ajuns să pierdem această dragoste? Am ridicat atât de multe bariere, am pus interfoane și am înălțat tot mai sus zidurile. Au dispărut cărările din dosul curții, pe care fugeam unii la alții, pe furiș, când eram copii. Dacă ne rămâne mâncare, o aruncăm, să nu ne facem de rușine că o dăm la vreun sărac, sau o punem la congelator. Și dacă congelatorul se umple, mai cumpărăm altul. Și așa a înghețat și inima − cum spunea Gheronda Damaschin Grigoriatul −, a înghețat odată cu toată mâncarea depozitată în lăzile frigorifice. Ne-am pierdut bucuria. Pentru acestea, toată seara am plâns. O mână de gutui coapte, mirosind a dragoste, au transformat seara noastră într-o caldă și dulce amintire.
Mi-e dor, mi-e dor de mama iubind și dăruind iubire. Credința, Nădejdea și Dragostea. Când cele două se vor clătina, va rămâne ea, dragostea cu miros de gutui coapte…
Jenica Gavrilă