Când plecăm de-acasă cu zilele, după ce arunc a o sută una privire în jur – nu care cumva să fi uitat ceva esențial! – mă asigur că avem candela aprinsă, îmi fac Sfânta Cruce și-L rog pe Domnul să ne păzească locșorul. Încui și plec. La întoarcere, totul e aproape intact. Ce-i drept, se așterne praful, unele flori sunt un pic suferinde și candela așteaptă să fie reaprinsă. În lipsa omului, nu e cine să facă lumină...
Am fost plecată câteva zile din Pridvor, împresurată de ale mele. Nu s-a întâmplat nimic ieșit din comun, doar că am fost îndeajuns de hăituită încât n-am mai găsit răgazul de a mă opri și a citi cu tihnă un gând, de a sorbi cu nesaț un cuvânt aducător-de-mângâiere… Ce bucurie când m-am întors: candela ardea luminos, uleiul cursese neîncetat, cina era pregătită. Și mai mulți oameni frumoși se veseleau în jurul ei și m-au chemat să mă apropii. „Haide, te-am așteptat! Te așteaptă Hristos!”.
Așa mi-am amintit că în inima noastră, a tuturor, arde (indiferent unde ne-am afla) o candelă neîncetată, la a cărei lumină avem datoria de a veghea mereu, mereu…
Vin, vin! Vă ajung din urmă, iertați-mi întârzierea!
Georgiana Camalessa