Nu mi-e rușine?! Dar chiar nu mi-e rușine?! Adică cum adică și de unde până unde mă trezesc eu, un mucos din „generația asta stricată” a tinerilor care „nu mai știm nici de capul nostru”, să vorbesc despre viață și despre ce e bine și ce e rău?! De când se află-n treabă ăla de la baza muntelui, când cuvânt demn de ascultat n-are decât cel ajuns în vârf, nu-i așa, păi unde ați mai pomenit voi interviu luat alpinistului în cățărare?!
Cum îndrăznesc să-mi dau eu cu părerea, cine sunt eu să nu mă aliniez la normele de „viață bună” ale epocii în care trăiesc? Dar până unde s-a ajuns, dom’le, de au dreptul la opinie toți netrecuții prin viață, toți habarinștii ăștia de început de drum, haideți mai lăsați-mă cu poveștile astea de copii cu nasul uitat în cărți de fabule și cu ochii pierduți în filme cu prinți și prințese, terminați-o cu entuziasmul ăsta de viață și cu iubește ca să trăiești, treziți-vă odată la realitatea lui trăiește ca să muncești! Ce atâta bunătate gratuită și timp de rugăciune și întoarce obrazul, astea sunt basmele din capul nostru de nespălați pe creier cu viața adevărată, cu viața de adult! Astea-s vise și idei, terminați cu aburelile și vedeți-vă de treabă și de rutină!
Noi, ăștia din generația Z, avem luxul să prioritizăm toate poeziile astea doar pentru că habar n-avem ce înseamnă greul, pentru că au vrut „să avem tot ce ei n-au avut” și ne-am trezit peste noapte cu toate la nas fără să mișcăm un deget, și acuma le ținem lor predici despre Hristos în mijlocul nostru, despre Dragostea care e mai importantă decât profitul firmei, despre răgazul de a te uita în ochii celuilalt, și nu la ei, da’ chiar nu-nțelegem că n-avem timp de așa ceva? Eficiență și eficacitate, obiective și resurse, deficit bugetar și datorie publică, PIB-ul ăla cine-l crește, suntem toți niște rotițe în mecanismul economic și vedem dacă mai rămâne timp și pentru altceva, da’ de câte ori să mai repet, pe ce lume trăim noi?!
Adică cum adică planul meu de viitor să se rezume la Doamne, eu sunt ogorul tău, Tu vino și lucrează prin mine, cum să nu-I fac lui Dumnezeu to do list, ce-i aia să mă las în mâinile Lui cu toată nădejdea, să mă lupt cu dorința de a controla totul, că și așa știe El mai bine decât mine pentru ce și când m-a adus în orchestra timpului și la ce instrument trebuie să cânt, lăsați-mă cu păsările cerului care nu seamănă și nu seceră și cu crinii câmpului care nu se ostenesc și nici nu torc, că noi suntem oameni și noi trebuie să adunăm și să fim cât mai productivi azi, ca să ni-l asigurăm pe mâine, că Dumnezeu îți dă, da’ nu-ți bagă în sac! Ia uite că m-am și enervat, ce Doamne iartă-mă pe mine, netrezita la realitate!
Ce ușor vorbim noi, generația tânără, de bunătate și iubire, de empatie și legătură reală între oameni, noi care n-am trăit bezna, frigul și durerea lumii comuniste, da’ chiar nu ne e rușine să nu ne fie frică cum le-a fost lor?! Da’ chiar nu ne e rușine să ne fi născut după ei, ba chiar din ei, într-o epocă atât de diferită de a lor, cu acces la de toate, așa cum ei ne-au dorit și s-au zbătut până la ultima răsuflare să ne construiască?! Da’ de unde impertinența asta colosală să îndrăznesc să cred că, asigurându-ne confortul material, Dumnezeu cere de la noi un altfel de lucru, că poate cu generația noastră vrea să pună la cale cu totul altceva?! Cum să cred că, oricât de supărată am fost pe El că nu m-a născut în vremurile alea care și-au depus în mine ca într-un cont la bancă nostalgia lor irațională, a ceva ce nu am trăit, oricât de mult îmi suspină sufletul după timpurile cu livezi, scrisori de dragoste, baluri cu rochii de dantelă și trăsuri, cu toate astea nu, Dumnezeu nu e absurd, nu-i nimic în bătaia vântului, are El socotelile Lui, și deloc întâmplător m-a trimis exact în momentul istoric al acestui haos prosper și tehnologizat, nu câine surd la vânătoare, ci cu darurile necesare împachetate militărește în bagajul mântuirii mele, cu tot ce-mi trebuie ca să rezolv această altfel de ecuație, da’ cine mi-a băgat mie toate prostiile astea-n cap?!
Da’ chiar nu-mi crapă obrazul să-mi permit să constat că avem și noi greutățile noastre, dar sub altă formă, mult mai subtilă, că abia acum avem de-a face cu cel viclean, și nu cu cel rău pe față?! – când latura materială este deja satisfăcută (mulțumită trudei părinților noștri!), când în exterior e ordine, și nu-ți mai rămâne decât curățenia casei dinlăuntru (mult mai înspăimântătoare, dacă-mi permiteți), când te vezi nevoit să iei în piept războiul nevăzut (despre care nu știi și nu înțelegi nimic, că nu te-a învățat nimeni), când lupta te obligă să-ți dezvolți al șaselea simț: disciplina interioară a celui căruia cu adevărat îi sunt îngăduite toate, deși nu toate îi sunt de folos, coloana vertebrală a celui care, la propriu, poate gusta din toate (și este îmbiat continuu, din toate părțile, să muște din cele mai dulci otrăvuri), dar trebuie să țină doar ce-i bun, scutul celui aflat permanent sub bombardamentul cu totul e relativ și răul e de fapt bine și binele de fapt e rău și ce-i plăcut e bun și ce-i dureros e rău și iubește-te pe tine însuți și ești prost de bun și nu mai iubi ca prostul, că ești dacă ai, nu dacă iubești...
Da’ chiar nu mi-e rușine să nu vreau să mă descurc singură, ci să caut mereu să mă prind de mâna Lui, singura mea ancoră pe marea învolburată de răutate și minciună a acestei lumi, să mă trântesc scâncind la picioarele Lui și să-L rog cu sarea lacrimilor pe buze și cu ochii făcuți ghem să mă ia în brațe și să mă învețe să iubesc tot tot tot, mai ales cele mai dureroase nedreptăți, să-I recunosc urma peste tot, mai ales în cele mai mari nenorociri, și să-L rog cu disperare să nu-mi dea drumul, că fără El sunt „o mână de pământ în fundul unui mormânt”, vorba Sfântului Cleopa?! Ce-i aia să cred că dacă-L pierd pe El, am pierdut totul, iar dacă-L am pe El, am totul și mai mult decât atât?!
Da’ chiar nu mi-e jenă să alerg cu entuziasm nebun de Viață într-o lume care-și târăște ochii prin betoane, chiar nu mi-e rușine să strig din toți plămânii că Hristos a înviat! Hai și voi!, să vreau să trăiesc, să simt, să pătrund clipa până în miezul nucleului atomului, sfidând cuantele fizicii, să schimb toate verbele și toate pronumele la persoana Lui, deranjându-i pe cei care au ca busolă doar ce trebuie să facă?!
Bine că m-am trezit eu să înot contra curentului, să sparg cu ciocanul peste ritmul amorțit de atâta super-viteză, să mă deșir agale din încâlceala marelui tăvălug, dansând desculță pe ulița de lângă autostrada zumzăitoare a mașini purtătoare de oameni serioși, ocupați, grăbiți, cu „treabă”!
Da’ cine sunt eu să visez? Cine sunt eu să cred că Hristos Și-a rostit cuvântul și pentru vremurile noastre? Să cred că pot eu să-L urmez?! Să cred că pot să rezolv totul cu un Doamne, vino Tu și ajută-mă!? Cine sunt eu să sper cu convingere încăpățânată că pot trăi în tihna Lui, în mijlocul iureșului sclipitor, arhiperformant și autosuficient al secolului XXI (fii binecuvântat, iubit de întortocheat secol al vitezei de alergat la Hristos!)?! Cine sunt eu să nu-mi pese de gura lumii, decât numai de cea a Lumii mele de dincolo de lume?!
Și, la urma urmei, nu mi-e rușine să-I cer lui Dumnezeu (Cui??) să mă-nvețe să iubesc (să ce??) necondiționat, ceresc, ca proasta, să mă-nvețe să dau nu zeciuială dintr-un salariu, ci doar doi bani, dar ca văduva să-i dau – lepădându-mă de tot ce am, ca abia atunci să încep cu adevărat să fiu!? Chiar? Nu? Mi-e? Rușine???
Nu. Nu mi-e. Chiar nu-mi e. Pentru că știți cine sunt eu? Fata lu’ Tata. Exact: fiica Lui. Chiar El mi-a spus-o: „Și voi fi vouă Tată, și veți fi Mie fii și fiice” (II Corinteni 6:18). Și El nu minte.
Știu că pot orice. Cu El. Pot tot. Și, cel mai important, vreau. Vreau să-mi dea putere să pot. Iar Lui atât Îi trebuie – să vreau eu.
Unui copil mic i-a fost odată pusă întrebarea clasică: „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”. Știți ce a răspuns? „Sfânt vreau să mă fac!” Sfânt!
„Fiți sfinți, pentru că Eu sunt Sfânt” (I Petru 1:16).
Și eu vreau, și cu El pot. Mi-am întins mâinile sufletului și cu degetele am atins cheia Împărăției Cerurilor care se află în inima mea. Hristos în mijlocul nostru și în centrul nostru, al fiecăruia – în inima mea, a ta, a lui, a ei, a oricărui primitor de darul de a fi om.
P.S. Atenție, divulgare de secret: și voi puteți! Pe voi, pe toți… Pe noi, pe toți...
Mă ajutați să fac din eu un rotund și frumos noi? Vă rog? Trebuie doar să vrem!
Haideți să vrem, împreună, fără frică, fără rușine!
Cu rușinea mori de foame...
Ana Bănică