Cu rănile la vedere

Deși sunt iubitoare de câini și nu mă-ncearcă nici o simpatie pentru mâțele năroade și profitoare, odată mutată la țară m-am văzut nevoită să-mi pun preferințele între paranteze, ca să fac loc iubirii neclintite și nețărmurite a fiicei mele mici pentru pisici. Am început cu una și am ajuns la un număr imposibil de controlat. Toate, fără excepție, au nume de personaje literare – că așa-i la noi, se citește mult. De la Moromete la Nsho-ci, am trecut prin toate genurile și epocile literare.

Cu timpul, am început să ne-nvârtim, cu școlile, tot mai aproape de Marele Oraș. Așa se face că pe la țară ajungem mai rar, deci și iubitele noastre mâțe – pardon, acum avem doar motani, anume patru – au început să-și facă sălaș prin alte gospodării. A rămas una, fidelă, inteligentă și vorbitoare ca un câine: Tyler (din „Fight Club”, l-ați recunoscut). O dragoste ca la Tyler, mai rar. A dezarmat până și o iubitoare de câini ca mine. Ultima oară, întoarsă după o absență mai lungă, mi-a luat efectiv fața între lăbuțe și mi-a mieunat mult, comprehensibil, privindu-mă în ochi.

Ajung zilele trecute din nou pe acasă și, ce-mi văd ochii, Tyler are o rană – destul de proaspătă, dar destul de în curs de vindecare – sub fălcuța dreaptă. Normal, vorbim de Tyler Durden, ce credeați! Altfel, vioi și vorbăreț cum îl știu. Nici să mănânce nu vrea, nu mă vrea decât pe mine, chiar și pe stomacul gol, așa că-și lasă străchinioara plină ochi cu mâncare și țuști după mine în casă. Eu, ca un creștin respectabil ce mă știu, sunt la ora de rugăciune, așa că-l iau cu mine în pat, uitând iarăși că nu-i chip să te rogi cu Tyler sub același acoperiș.

Mă așez, deschid cartea... el, nebun de bucurie, începe să se frece de, enumerăm: pijamaua mea ecosez, lenjeria mea albă de pat și, culmea suportabilității, cartea mea de rugăciuni (ruptă ca vai de ea și imposibil de înlocuit, având o valoare inestimabilă, plimbată pe toate meridianele și sub toate cerurile, joase ori înalte). Că se alinta e una, dar în urma lui rămânea, de la rana − nici proaspătă, nici vindecată − o urmă vâscoasă și sângerie. Reacționez creștinește și-l pun, cu o blândețe bine temperată, pe motan alături, dar el, mânat de năvalnica-i iubire, reia traseul, însemnându-l iar cu dâre purpurii. Îl iau în brațe, cu nădejdea nefondată că-l voi liniști așa, dar el, văzându-se în sânul lui Avraam de-acum, se foiește mai cu foc, aderent, cu rana la vedere.

Eu cică mă rugam.

Îl pun alături, el vine, frecându-se cu fălcuța dreaptă de mine și de împrejurimi. Îl pun iarăși, iarăși vine, cu mai multă iubire. Suntem deja cu toții − eu, Tyler, pijamaua, patul, neprețuita carte de rugăciuni – pecetluiți cu sânge.

Răbdarea mea, și așa inexistentă, s-a sfârșit. Gata, vreau să-l dau afară... Când, deodată, înțeleg. Doar v-am spus, eram la rugăciune, nu se putea să nu înțeleg. Că așa trebuie să mă rog. Ca Tyler.

Adică: mă rog, nu primesc răspuns. Iar mă cocoț pe Dumnezeu, iar mă dă la o parte. Iar vin, iar ratez. Mai las și sânge pretutindeni prin ceruri, că doar, ce să fac, plină sunt și eu de răni. Dar am eu stăruința, credința și dragostea neclintită, chiar și după atâtea respingeri, a lui Tyler? Am eu curajul să mă sui la Domnul așa, plină de puroi cum sunt? Sau mai degrabă, după vreo două-trei tentative nereușite, îmi zic: revin mai târziu, când oi fi mai înmiresmată, când mi-oi vindeca rănile păcatelor, ca nu cumva să mă fac de râs înaintea sfinților și-a lui Dumnezeu!

Bine-bine, dar Tyler ce-mi arată? Cu tot cu rană să vin la Domnul, și nu doar să vin, ci cu rana însăși să mă lipesc de El! Așa se face mai bine transfuzia, firește! Așa se face tămăduirea. Rănile ascunse putrezesc. Timpul când va trebui să mă înfățișez frumoasă înaintea Lui nu va veni niciodată. Doamne, primește-mă așa, că oricum nu scapi de mine. Cu rănile la vedere. Cu inima în funduʼ gol.

Anca Stanciu