Iedul ăla, agățat între ierburile înalte, fioroasele ierburi ale Dudăului, cerșindu-și altă soartă, pădurile din jurul Luștii mustind de jivine reale și închipuite, bântuie chiar deasupra, spre Stâncile Dracului, o ursoaică cu un pui, din când în când ciupercarii Năsăudului îi adulmecă furia, iedul zic, o căpușă agățată de buza de jos, și strigătul lui de copil trecut prin sabie la Bethleem, îl iau în brațe și-i simt inima zdrobită de spaimă în palma mea, doar o pleură păroasă între două ființe la fel de speriate, urc nițel spre Poiană să prind un semnal, apoi mă gândesc pe cine să sun, primul nu-mi răspunde, găsesc pe cineva, da, părinte, probabil că e pierdut de turma de dincolo de dealuri, coboară mult spre Someș, e secetă și doar acolo au apă de adăpat, îl sun, aștept un timp lung, dinspre Lușca, dincolo de șase păduri și șase dealuri îmi șoptește CeaMaiFrumoasăBisericăDinLume
un gând înțepător, nu uita de vecernie, apoi îmi fac catisma cu iedul în brațe, șoptesc psalmii la urechea lui speriată, mai mult decât zbuciumul neasemuit al mării, minunat este, întru cele înalte, Domnul, tace iedul din zbierat și deodată începe să-mi roadă din Psaltirea mică, cea de drum lung, uneori nu trebuie să-L înțelegi pe Domnul Desculț, doar mănâncă-L, mai trec două ore și nu vine nimeni după ied, apoi un mesaj pe telefon, părinte, ciobanul a uitat, uit și eu să respir cu ochii lipiți de ecran, e antievanghelie curată, căci va lăsa ciobanul oile sale și va pleca după cea pierdută, mă inundă o amintire cu protopopul Colțea, când eram în armată, ăsta iubea animalele ca pe niște aștri pe un cer senin de noapte și-mi zice Crin, e pe bune evanghelia, eu știu, din ciobănit mi-am făcut școala, când găsești oaia cea pierdută te umple o bucurie dumnezeiască, eu știu,
a uitat ciobanul, a uitat, iau iedul în brațe, cobor spre Lușca cu iedul și cu tot felul de gânduri pe umeri, Avraam și jertfirea lui Isaac, berbecul găsit cu coarnele agățate în niște tufe, blândul Păstor cu mielul pe umeri, iedul ăsta, slab ca un regret târziu, trebuie să trăiască, e un semn, trebuie să trăiască, l-aș duce în curtea parohială, dar cățeaua Ei, cea cu trei piciorușe, l-ar sfâșia organic, fără etică și fără sofisme, nu mai lungesc povestea că se aud clopotele chemându-mă la altar, iedul a ajuns în brațele unui bătrân de șaptezeci de ani, blând ca o carte necitită vreodată, îl ține el până ciobanul își va aminti să vină, mi-e amară gura de povestea asta, să-I spui să trăiască, iedul ăsta trebuie să trăiască, am găsit și eu o capră, cândva, pe dealuri, părinte, zice bătrânul defazat, și ce-ați făcut cu ea, păi i-am dat viață, mi-e frică să întreb ce înseamnă asta, unii jertfesc mieii dându-le viață, nu luând-o, firea curge prin ei ca o apă curată, netulburată de remușcări inutile, tăiem ca să trăim fără să trăim ca să tăiem, poate aici se rezumă tot, prostul de mine, defectul de mine, eu, cu sensibilitățile mele de derviș nimerit în hecatombă, bătrânul mă privește lung pe sub sprâncene, nu-mi vine să-i dau iedul, simte și deodată zice ne vedem mâine în biserică, părinte, și mi se liniștește inima ca o apă care ajunge într-o mare limpede,
cam atât, mă duc la CeaMaiFrumoasă să deschid robinetele Duhului, sunt Rusaliile, fie-ne bine tuturor și să vorbim toți în iubirea Lui, mă duc, ciobane, hai după ied să împlinim noi toată evanghelia, hai.
Pr. Crin-Triandafil Theodorescu