Crâmpeie din viaţa Sfântului Siluan Athonitul (III)

Arătarea lui Hristos fratelui Simeon (viitorul Sfânt Siluan) a fost, neîndoielnic, cea mai însemnată împrejurare a vieții sale. Ea nu putea să nu se răsfrângă în chip esențial asupra întregii desfăşurări ulterioare a vicţii sale, nu putea să nu pricinuiască cele mai adânci schimbări în sufletul şi în conştiinţa sa. Cu toate acestea, în cele din afară, curgerea vieții prea puțin se schimbă: rămâne la aceeaşi ascultare ‒ la moară ‒ şi ziua continuă să se împartă ca şi mai nainte, adică după rânduiala de obşte a Mănăstirii: pravilă la chilie, îndelungile slujbe în biserică, multele trude zilnice, obişnuitele nevoi omeneşti ‒ hrană, odihnă, somn. Rânduiala este îndeobşte pentru toți, însă viața fiecăruia este alta, «a sa». Iar dacă fiecare îşi are viaţa personală, cu atât mai mult o avea Simeon.

Din clipa când Dumnezeu i se arătase, întreaga sa ființă fusese vestită că păcatele i se iertaseră. Pierise văpaia iadului ce vuia împrejurul său; încetase munca iadului pe care o cercase vreme de o jumătate de an. Acum îi era dat să trăiască acea anume bucurie şi marea odihnă a împăcării cu Dumnezeu; sufletul său gusta un nou simțământ al iubirii pentru Dumnezeu şi pentru oameni, pentru tot omul. Încetase rugăciunea pocăinţei; se îndepărtase acea nestăvilită, fierbinte căutare a iertării ce nu-l lăsa să închidă ochii. Dar însemna oare că de acum putea liniştit a se da odihnei? Bineînţeles că nu. Cunoscându-și învierea şi văzând lumina adevăratei şi vecinicei fiinţări, sufletul lui Simeon, după arătarea Domnului, trăia prăznuirea biruinței pascale. Totul era bine: şi lumea era minunată, şi oamenii dragi, şi întreaga zidire nespus de frumoasă, şi trupul îi devenise altul, uşor, şi puterile parcă i s-au înmulțit, şi cuvântul lui Dumnezeu îmbucura sufletul; şi privegherile de noapte în biserică şi, îndeosebi, rugăciunile în chilie, în singurătate, îl îndulceau. Din prisosinţa bucuriei sufletul i se îndurera pentru oameni, şi el se ruga pentru întreaga lume.

După câtăva vreme, într-o zi de praznic, după privegherea de toată noaptea în biserică, dimineaţa, când fratele Simion slujea în trapeză, a doua oară l-a cercetat harul asemenea primei dăți, însă cu ceva mai puțină putere, iar, apoi, treptat, lucrarea lui simțită a început să slăbească. Amintirea celor trăite rămânea, dar pacea şi bucuria din simţirea inimii se împuţinau, iar în locul lor pătrundeau nedumerirea şi frica pierderi harului.

Ce dară era de făcut spre a nu îngădui acea pierdere?

Nevoinţa privegherii, a postului şi a rugăciunii rămâne neschimbat încordată, şi totuşi lumina şi dragostea se împuţinează, iar sufletul se zbuciumă şi tânjeşte după Domnul ce se îndepărtează.

Începu o căutare cu luare aminte a răspunsului la crescânda nedumerire, în sfaturile duhovnicului şi în scrierile Sfinţilor Părinţi nevoitori. Tânărul monah conştientizează că se învrednicise de un dar deosebit de rar, dar nu înţelege de ce mintea lui, ce se umpluse de lumina cunoaşterii lui Dumnezeu, în ciuda a toată nevoinţa de a păzi poruncile, se-ntunecă din nou cu vederea dracilor ce dispăruseră în cel dintâi răstimp de după arătarea Domnului.

Răspunsul lui Hristos

Trăsătura deosebită a pierderii harului şi suferinţa legată de ea sileşte şi la o deosebită nevoință; închipuiţi-vă aşadar muncile sufletului dus până la istovire în nevoinţa sa şi care totuşi nu ajunge la Cel dorit. Harul doar arareori şi pentru scurte clipite poartă mărturie apropierii sale, apoi din nou se ascunde. Sufletul greu suferă din pricina întunerecului părăsirii de către Dumnezeu; mintea, în ciuda silnicei nevoinţe a neîntreruptei rugăciuni lăuntrice, se întunecă şi vede draci; în vremea nopții ei vin adesea şi-l necăjesc pe monah, încercând să-l smulgă de la rugăciune, sau cel puțin să nu-l lase să se roage curat. Multe sunt nelimpezi sufletului în această luptă şi nu pricepe: de ce şi de unde toate acestea? Din multele dureroase suferinţe ale inimii monahul plânge; sufletul se zbuciumă şi caută pe Dumnezeu, iar împrejur numai draci întunecați, neruşinaţi, josnici, răi, respingători.

«Unde eşti Tu, Doamne... pentru ce m-ai părăsit?»

Marea şi neasemuita experienţă a Părinților noştri din neam în neam a arătat că destul de mulți s-au învrednicit de cercetări ale harului la începutul întoarcerii lor către Dumnezeu; însă foarte puţini au stăruit în acea nevoinţă, de neapărată trebuință în cele ce urmează, pentru ca după părăsire să dobândească din nou, cu înţelegere, harul pe care îl cunoscuseră. Acestor puţini trebuie să-l alăturăm pe monahul Siluan. Puținele cuvinte ce ne-am îngăduit să spunem despre suferinţele sufletului părăsit de Dumnezeu sunt neputincioase a înfățişa suferințele chiar şi ale unei singure nopți de luptă în care el a petrecut mulţi ani. Îmi amintesc că Starețul, căruia îndeobşte nu-i plăcea să vorbească mult despre aceasta, spunea: «Dacă Domnul nu mi-ar fi dat la început să cunosc cât de mult iubeşte El pe om, nu aş fi putut răbda nici măcar una din astfel de nopți, iar ele au fost nenumărate».

Trecură cincisprezece ani din ziua când i S-a arătat Domnul. Și iată că într-una din acele chinuitoare lupte de noapte cu dracii, când, în ciuda tuturor stăruinţelor, nu i se dădea a se ruga curat, Siluan se ridică de pe scăunel să facă metanii, dar vede înaintea sa un uriaş chip de drac ce stătea în faţa icoanei şi aştepta închinare sieși; chilia era plină de draci. Părintele Siluan se aşază din nou pe scăunel şi, plecându-şi capul, din durerea inimii zice rugăciunea:

«Doamne, Tu vezi că vreau să mă rog Ţie cu minte curată, dar dracii nu mă lasă. Învaţă-mă ce trebuie să fac ca să nu mă împiedice».

Şi i s-a răspuns în suflet:

«Cei mândri totdeauna aşa suferă de la draci».

«Doamne», zice Siluan, «învață-mă ce trebuie să fac ca să mi se smerească sufletul».

Și iarăşi, în inimă, răspunsul de la Dumnezeu:

«Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui».

Din „Cuviosul Siluan Athonitul” de Arhimandritul Sofronie

Editura Reîntregirea, 2009

Traducere de Ierom. Rafail Noica