Crâmpeie din viaţa Sfântului Siluan Athonitul (II)

Fratele Simeon (viitorul Sfânt Siluan) era răbdător, fără răutate, ascultător; în Mănăstire era iubit şi lăudat pentru munca sa conştiincioasă şi buna sa fire; şi aceasta îi era plăcut. Au început atunci să-i vină gânduri: «Trăieşti în sfințenie; te-ai pocăit; păcatele îți sunt iertate, te rogi neîncetat, ascultarea ţi-o împlineşti bine».

Rugându-se mult şi cu stăruinţă, sufletul său cerca uneori o oarecare odihnă; atunci gândurile îi şopteau: «Tu te rogi, şi poate te vei mântui; dar dacă în Rai nu vei afla nici pe tată, nici pe mamă, nici pe cei pe care-i iubeşti, atunci nici acolo nu vei afla vreo bucurie».

Mintea începătorului se clătina la astfel de gânduri şi îngrijorarea îi răscolea inima, dar necercat fiind, nu înţelegea ce anume se petrece cu el.

Într-o noapte, chilia i s-a umplut de o stranie lumină care îi pătrundea până şi trupul, astfel încât îşi vedea şi măruntaiele. Gândul îl îndemna: «Primeşte, este harul», însă sufletul începătorului se tulbura, şi el rămase într-o mare nedumerire. Rugăciunea, şi după acestea, rămânea cu el lucrătoare, dar duhul zdrobirii inimii se îndepărtase într-atâta, încât îi veni să râdă în vremea rugăciunii; atunci cu putere îşi lovi fruntea cu pumnul; râsul s-a îndepărtat, duhul pocăinţei însă nu i-a revenit, iar rugăciunca se rostea mai departe fără zdrobirea inimii. Atunci a înțeles că ceva neîngăduit se petrecuse cu el.

După vederea acelei stranii lumini au început să i se arate draci, iar el, naiv, vorbea cu ei «ca şi cu oamenii». Treptat năvălirile lor s-au întețit; uneori îi ziceau: «Acum ești sfânt»; iar alteori: «Tu nu te vei mântui». Fratele Simeon a întrebat odată pe drac: «De ce voi vorbiţi felurit: ba că sânt sfânt, ba că nu mă voi mântui?» Dracul i-a răspuns batjocoritor: «Noi niciodată nu spunem adevărul!».

Nestatornicia imboldurilor drăceşti, ba ridicându-l la cer prin mândrie, ba aruncându-l în vecinica pierzanie, chinuia sufletul tânărului începător, ducându-l până la deznădejde, iar el se ruga cu o încordare fără seamăn. Dormea puţin şi pe apucate. Puternic trupeşte, un adevărat voinic, în pat nu se culca, ci toată noaptea şi-o petrecea în rugăciune, fie stând în picioare, fie şezând pe un scăunel fără spătar; când ajungea la istovire, ațipea şezând vreo 15-20 de minute, iar apoi din nou se ridica la rugăciune. Şi aşa de mai multe ori. Cu totul, în douăzeci şi patru de ore, dormea între un ceas şi jumătate şi două ceasuri.

Vederea lui Dumnezeu

Trecea lună după lună, dar chinuitoarele năvale ale dracilor creşteau tot mai mult. Puterile sufleteşti ale tânărului frate începeau să scadă, iar bărbăţia lui a ajunge la istovire; frica pierzaniei și descumpănirea creșteau; groaza deznădăjduirii, din ce în ce mai des, stăpânea întreaga sa făptură. Cel ce a trăit ceva asemănător ştie că nici o bărbăţie omenească, nici o putere omenească nu poate face faţă într-o astfel de luptă duhovnicească. Şi fratele Simeon a ajuns la capătul puterilor, la ultima deznădejde şi, în timp ce şedea în chilie, înainte de Vecernie, gândea: «Pe Dumnezeu a-L îndupleca este cu neputinţă». La acest gând, a simţit deplina părăsire, şi sufletul i s-a afundat în întunerecul zbuciumului şi strâmtorării iadului. În acea stare a petrecut în jur de un ceas.

În aceeaşi zi, în timpul Vecerniei din biserica Sfântului Proroc Ilie ce se afla la moară, în dreapta porților împărătești, unde se află icoana Mântuitorului, a văzut pe Hristos cel Viu.

Domnul, în chip neînțeles, S-a arătat tânărului începător, şi întreaga sa făptură, până şi trupul însuşi i s-a umplut de focul harului Sfântului Duh, acel foc pe care Domnul l-a pogorât pe pământ cu venirea Sa (vezi Luca 12:49). Vedenia l-a istovit cu totul pe Simeon, şi Domnul S-a ascuns.

Cu neputinţă este a descrie starea în care se afla el în acel ceas. Ştim din gura şi din scrierile Fericitului Siluan că o mare lumină Dumnezeiască îl luminase atunci; că fusese răpit din lumea aceasta şi dus în duh la cer, unde a auzit negrăite graiuri; că în acea clipă primise ca o nouă naştere de sus (Ioan 1:13; 3:3). Blânda privire a lui Hristos, Cel atotiertător, nesfârşit de iubitor şi plin de bucurie, a tras către sine întreaga făptură a lui Simeon; apoi ascunzându-Se, cu îndulcirea dragostei lui Dumnezeu i-a răpit duhul într-o vedenie a Dumnezeirii, de acum în afara chipurilor lumii.

De mare însemnătate în arătarea lui Hristos fratelui Simeon ‒ om simplu, cât se poate de firesc ‒ este şi faptul că el «dintrodată a cunoscut» şi pe Hristos Ce i se arătase, şi pe Duhul Sfânt Care lucra în el. În scrierile sale repetă mereu că pe Domnul L-a cunoscut în Duhul Sfânt, că pe Dumnezeu L-a văzut în Duhul Sfânt. Mai spunea că atunci când Însuşi Domnul Se arată sufletului, acesta nu poate să nu recunoască în El pe Făcătorul şi Dumnezeul său.

Din „Cuviosul Siluan Athonitul” de Arhimandritul Sofronie

Editura Reîntregirea, 2009

Traducere de Ierom. Rafail Noica