Crâmpeie din viaţa Sfântului Siluan Athonitul (I)

La Sfântul Munte, Simeon (viitorul Sfânt Siluan) a ajuns în toamna anului 1892 şi a intrat în mănăstirea rusească închinată Sfântului Mare Mucenic Panteleimon. O nouă viață de nevoință începea.

După obiceiurile athonite, noului începător, fratelui Simeon, i s-a rânduit să petreacă mai multe zile în deplină liniştire, spre a-şi aminti păcatele săvârşite de-a lungul întregii vieți şi a le aşterne în scris, pentru a le spovedi duhovnicului. Experienţa muncilor iadului născuse în el o fierbinte căinţă de nestăvilit. În taina pocăinţei voia să-şi slobozească sufletul de tot ce îl îngreuia; şi deci cu tragere de inimă şi multă frică, întru nimic îndreptățindu-se, şi-a mărturisit toate faptele vieţii sale.

Duhovnicul spuse fratelui Simeon: «Ţi-ai mărturisit păcatele înaintea lui Dumnezeu, şi să ştii că toate îți sânt iertate... De acum pune început unei noi vieţi... Mergi în pace şi te bucură că Domnul te-a adus la acest liman al mântuirii».

Sufletul simplu şi credincios al fratelui Simeon, auzind de la duhovnic că păcatele sale toate erau iertate, pentru cuvintele lui ‒ «Mergi în pace şi te bucură» ‒ s-a dat bucuriei. Necercat şi naiv, încă nu ştia că nevoitorul are trebuinţă de înfrânare şi în bucurie, prin urmare, a pierdut de îndată acea încordare în care petrecuse sufletul său după vizita la Kronstadt. În destinderea ce a urmat a fost supus năvalei poftei curviei şi s-a oprit asupra chipurilor smintitoare pe care i le zugrăvea patima. Gândul îi spunea: «Du-te în lume și te însoară».

Ce a răbdat tânărul începător rămânând singur ‒ nu ştim. Când s-a dus să se spovedească, duhovnicul i-a spus: «Gândurile niciodată să nu le primeşti, ci de cum vin, îndată gonește-le».

Neaşteptata prăbuşire pe care a suferit-o fratele Simeon i-a zdruncinat puternic sufletul. Simţind cumplita putere a păcatului, s-a văzut din nou în flacăra iadului şi s-a hotărât să se roage neîncetat, până când Dumnezeu avea să-l miluiască.

După ce trăise muncile iadului, după acea bucurie pe care o cercase primind iertarea în taina spovedaniei, poticnirea cu gândul, conştient fiind că din nou a întristat pe Maica Domnului, a fost o împrejurare ce i-a cutremurat sufletul. Se crezuse în limanul mântuirii, şi dintrodată văzu putinţa pierzaniei până şi aci.

«Căderea» prin gând l-a trezvit pe fratele Simeon pentru întreaga viață. Măsura acestei trezvii se poate judeca după faptul că din ziua când duhovnicul i-a spus: «Gândurile niciodată să nu le primeşti», vremea celor patruzeci şi şase de ani ai călugăriei sale el nu a mai primit nici un gând de curvie. Ceea ce multora, ani îndelungaţi, nu le este dat să înveţe, el şi-a însuşit dintrodată, trăgând învățătură dintru început, după cuvântul vechilor Ellini: «De două ori a greşi, nu este a bărbatului înțelept».

Puternica durere a pocăinţei i-a slujit ca pricină a unei noi lupte. Gândul îl îndemna: «Mergi la pustie, îmbracă-te în zdrenţe, şi acolo te vei mântui». «Bine», a răspuns Simeon, «mă duc la Igumen să-i cer blagoslovenia». «Nu te du, Igumenul nu va blagoslovi», îi zice gândul. «Nu demult tu mă goneai din mănăstire în lume», răspunse Simeon, «iar acum mă goneşti la pustie... Dacă Igumenul nu blagoslovește, înseamnă că nu la bine mă îndemni». Și, în adâncul sufletului, zise hotărât: «Muri-voi aci pentru păcatele mele».

Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!

Povăţuitu-s-a fratele Simeon în nevoința duhovnicească prin orânduiala cea de veacuri a vieții monahale athonite, adăpată de neîncetata pomenire a lui Dumnezeu: rugăciunea singur în chilie; lungile slujbe în biserică; posturi şi privegheri; deasa spovedanie şi împărtăşanie; citire, muncă, ascultare. Simplu, neispitit de mulțimea de întrebări ce se observă la intelectualii moderni, el, asemenea celorlalți monahi, îşi însuşea noua viață mai curând printr-o firească împărtășire cu mediul înconjurător, decât prin învățături teoretice. Poveţele prin viu grai ale Igumenului, ale duhovnicilor şi stareţilor, sunt în cele mai multe cazuri în puţine cuvinte şi iau forma unor sfaturi pozitive ‒ ce şi cum trebuie să faci.

Unul din aceste sfaturi pentru începător constă în învăţătura că rugăciunea de chilie se săvârşeşte mai ales cu mătăniile, rostind Rugăciunea lui Iisus: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul». Nenumărata chemare a preasfântului Nume al lui Iisus îndulcea sufletul fratelui Simeon. S-a bucurat să afle că este primit să te rogi cu această rugăciune în toată vremea şi pretutindeni, în orice lucru ai săvârşi şi în toate împrejurările, că şi în vremea slujbelor bisericeşti este bine să o păzeşti, iar când nu este cu putință să mergi la biserică, tot cu ea se înlocuiesc dumnezeieştile slujbe. Se ruga fierbinte şi mult, sufletul lui petrecând într-o grea apăsare, şi deci puternic tânjind către Cel ce putea să mântuiască.

Trecu astfel nu multă vreme, cel mult trei săptămâni, şi odată seara, rugându-se în fața chipului Maicii Domnului, rugăciunea pătrunse în inima lui şi începu de la sine să se rostească acolo zi şi noapte; însă atunci el încă nu înțelegea măreţia şi raritatea darului ce-l primise de la Maica Domnului...

Din „Cuviosul Siluan Athonitul” de Arhimandritul Sofronie

Editura Reîntregirea, 2009

Traducere de Ierom. Rafail Noica