...întâi cerul s-a strâns ca un acoperământ deasupra noastră. Fusese senin. Senin și însorit. Părea o dimineață de vară, de vacanță.
Pe urmă, când toate s-au întunecat, pământul, și curtea noastră a devenit ca o cămară. Doar glăscioarele lor cu clopote de cristal mai deschideau ferestrele zenitului.
Apoi a început ropotul. Zbicea pământul milimetru cu milimetru. Ei au tăcut cuminți, ca într-un cuibar mirabil. Și-au luat scăunelele și ședeau în tihnă pe poalele cerdacului, lângă scărița de lemn. Tăceau. Ei, ei să tacă?! Chiar da. Ropotul lui Dumnezeu pe pământ i-a redus la tăcere. Păreau doi moșulici-copii scăpați printr-o crăpătură de timp în cerdacul nostru. Priveau și ei în zare, unul mic pe scaun mare... celălalt mare pe scaun mic...
Apoi totul a tăcut. Ploaia s-a astâmpărat în răgazuri și legănări, și toate s-au prefăcut în depănare... De gânduri, de emoții, de amintiri... Un fel de ploaie cu suflet, care ploua acum înlăuntru.
Am lăsat pentru câteva fițuici de timp grija cea de toate zilele și m-am așezat și eu în cerdac. Ce straniu... Uneori trăiesc atât de intens, încât nu știu dacă spațiul devine interior sau dacă eu mă revărs în văzduhul clipei. Știu doar că mă identific. Cu clipa, ce devine vecinicie, cu spațiul, care e viu și plin de Duh, cu deplinul. Dar mai ales cu Tine... Carele pretutindenea ești și pe toate le plinești...
Ploaia mă ține în poala ei pe-o laviță și îmi plimbă degetele prin păr ca o străbunică cu mâini noduroase și muncite. Tot spune o poveste ce durează de câteva sute de ani, da, toarce o poveste cu înțelesuri și simțiri netraduse încă din limba străveche a liniștii. Eu tac, ea toarce în mine caierul liniștii...
Copiii își împart deja clătite, Măriuca e o generoasă surioară care face cinste tuturor. E deja zarvă mare în jur, nici nu știu când și-au încheiat cumințenia − și nici că se putea altfel! Strigă din secundă în secundă fiecare la mine, Sasha, cățelușa, s-a aciuit și ea, cocoșată, să nu o băgăm de seamă, în cerdac, Agnis, mielul care a fugit dintr-o poveste până la noi în curte, se ghemuiește și el pe scoarța de lână.
Dar în mine ploaia încă toarce... deapănă, în picuri neobosiți, caierul din poveștile seculare ale liniștii... Îi privesc cu inima, în miezul alcătuirii lor de copii ai lui Dumnezeu.
Maria Tudor
Fotografie de Andreea Stanciu
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!