Crăciunul de altădată

Am glumit mereu de cei ce îmi spuneau „pe vremea mea”, și uite că am ajuns să fac reflecții despre alte timpuri și eu. O fi un semn de bătrânețe − sau, pur și simplu, dorința de a-mi aminti un timp al copilăriei cu totul special. Știu ca am fost privilegiat din acest punct de vedere, de aceea Îi mulțumesc Domnului și pentru acest dar.

„Pe vremea mea” nu erau colinde pe fiecare stradă, nu-L ascultai pe Hrușcă în fiecare Târg de Crăciun, iar concertele de colinde din biserică se limitau la seara premergătoare Nașterii Domnului, când se mai organizau în școli vestitele seri de „ceai dansant”, activități obligatorii de „recreere” a viitorimii. E drept că n-am prins vremea când colindele erau doar fluierate, ca să nu supere „organul” cu cuvinte obscen-religioase, dar repulsia „organizată” față de „religios” avea tot felul de apucături ciudate, de care nu scăpăm nici azi, în mult lăudata democrație.

Eu sunt fericitul posesor al unui bunic episcop (la Oradea), unde îmi petreceam exclusiv vacanțele de Crăciun, bucurându-mă de o copilărie de poveste. Abia așteptam să primesc vacanță, ca să pot pleca cu trenul până la dânsul. Nu știu cum de puteam merge nouă ore (chiar și fără părinți), fără telefoane, ajungând la destinație nevătămați. Bunicul ne aștepta invariabil în curte, la unsprezece noaptea când ajungea trenul. Ne bucuram de prezența lui caldă și înțeleaptă.

Crăciunul era o adevărată sărbătoare ce se desfășura pe mai multe etape. Ajutam și noi la bucătărie câteodată, încurcându-le pe măicuțe în roboteala lor, ne făceam drum prin salonul mare, care găzduia un brad imens, împodobit cu vată și bomboane, din care mai luam pe furiș câte una, ce-ți dădea impresia unei ierni pline de zăpadă, și ne pregăteam de colindat pentru seara de Ajun când, în capela de la Episcopie, cele două coruri ale celor două catedrale din oraș dădeau un concert de colinde „cu casa închisă”. Forfotea episcopia de lume dornică să asculte colinde.

Apoi îl colindam pe bunicul lângă „marele brad”, după care plecam cu câțiva cântăreți din corul catedralei la colindat prin oraș pe la prieteni. Mă întorceam acasă cu sora mea spre dimineață, să mai prindem câteva ore de somn înainte de Sfânta Liturghie din ziua de Crăciun. Era și ziua bunicului, iar salonul era ocupat de cele două coruri care îl colindau de ziua de naștere. Îmi aduc aminte mesele pline de sandvișuri cu icre și salam, și covrigi mari cu o cremă de sare pe care nu i-am mai văzut după 1989. Apoi era masa cu „Permanența” (consilierii) Episcopiei, iar seara era concertul de Crăciun al celor două catedrale.

Trăiam în ritmul acelor întâlniri protocolare bucuria unor ospeții de colind în jurul unor mese pline de oameni interesanți și veseli. Era un fel de comuniune ce s-a pierdut după 1989.

Anii de Seminar au adus seri de Ajun împlinite și obosite de lungile turnee de colindat în timpul Postului Crăciunului. Era un fel de a face misiune pe la parohii, prin toate părțile țării de unde aveam colegi. Hristos ne punea pe cale să-L vestim împrietenindu-ne prin Cuvânt și cânt. Era un fel de a fi împreună, de a ne cunoaște, de a experimenta realitatea comuniunii ce are ca efect împărtășirea unora de alții, prima treaptă ce te duce spre taina împărtășirii. Mă întorceam acasă în Ajun de Crăciun obosit de cântat. Nu știam atunci ce bucurie le făceam părinților că veneam acasă. Am început să înțeleg doar acum, când îmi aștept fetele să vină acasă de sărbători. Un sentiment de nedescris.

La anii de Seminar s-au adăugat și cei de Facultate cu aceeași risipire, cu multe concerte, cu diferite experiențe, pendulare între sat și oraș. Nu mai era satul despre care scria Sfântul Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae, dar oamenii mai păstrau acea candoare și curiozitate de-a ne cunoaște și asculta.

La vremea de acum am devenit gazdă prin vocație, dar nu am pierdut exercițiul de oaspete. Aștept colindători la biserică și acasă. Tot felul de colinde și colindători. Aceleași colinde, alte fețe! Dar ce ne unește pe toți e experiența drumului pe care îl parcurgem împreună, aproape imperceptibil, vestindu-i nașterea din sufletele noastre. E suprema intimitate a sufletului, ce trăiește atâtea amintiri care răscolesc copilăria, indiferent de vârstă.

Așa mi-am dat seama că ieslea Lui am purtat-o în suflet, fără să știu, în toți acești ani, cu toți colindătorii care mi-au fost în egală măsură gazde, oaspeți sau tovarăși de drum. Ieslea Lui mi-a devenit suflet! Îl colind mereu cu sentimentul că am ajuns acasă.

Pr. Cristian Muntean

Fotografie de Simona Andrușcă