Știam că se apropie Crăciunul...
... când dădea gerul și mama cu tata cărau în casă brațe peste brațe de lemne. Ce frumos trosneau lemnele în teracotă și ce bine era să stai cu spatele lipit de ea, dând voie căldurii să ți se răspândească, treptat-treptat, în tot trupul.
... când Suru, străjerul satului, încărunțea brusc, iar pletele-i dalbe ajungeau să ne acopere și pe noi. Scârțâitul acela minunat al zăpezii e-un sunet cuibărit adânc. La fel ca amintirea străzii devenite, peste noapte, derdeluș și, mai apoi, patinoar.
... când venea acea zi (ziua de temut a tăierii porcului) în care eu și sora mea ne ascundeam (pe motiv că avem teme) în cel mai îndepărtat colț al casei. În acea zi mama strângea covorul țesut din bucătărie și muta masa de la locul ei, pentru că acolo aveau să fie porționate, împărțite, mărunțite, trase pe maț toate măruntaiele porcului. Când scoteam nasul dintre cărți, găseam vailinguri (ligheane) pline cu carne (în toate formele) peste tot...
... când săcăteurile (adică traistele tradiționale) erau scoase de la naftalină și veneau verișorii să doarmă cu noi. Vorba vine „să doarmă”, că noaptea de dinainte de colindat era una aproape albă. În dimineața de Ajun, la ora 6, trupa era echipată, gata să plece cu Nașterea. Începeam din capu’ satului, de la casa unde știam că se împarte în fiecare an ciocolată nemțească (acum un sfert de veac nu se găsea „pe toate gardurile”). Apoi coboram voioși, cu obrajii rumeni, din casă-n casă, cântând Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoștinței... Țin minte cum uneori eram primii care făceau cărare prin zăpada așternută până la genunchi, asta pentru că pe atunci troienele erau ceva obișnuit...
Dar multe alte lucruri erau altfel. Acum lala Floare – bătrânica firavă care avea o fiică și-un ginere alcoolici notorii, de care m-am temut întreaga-mi copilărie – nu mai dă „iogenii”; peste trupul ei plăpând cresc de mulți ani flori în cimitir... Nici draga de mama Netă, vecina noastră, de care mi-e tare dor, nu mai iese-n ușă să ne primească cu Nașterea. Arareori mai dau pe-aici în Ajun verișorii noștri de trupă-de-fulare-roase-și-traiste-îndesate-de-dulciuri, băiatul cu bube de cacao (adică pistrui) și sora lui mai mică... Am crescut cu toții. Cresc și copiii noștri. Oare nenea On, s-o vadă acum pe Tâlvana, ce-ar întreba-o pe tălpiță? Acum pruncuțul ei e, la rândul lui, la colindat. Doamne, cât de multe s-au schimbat! Parc-o veșnicie de atunci prin lume aș fi colindat...
Georgiana Camalessa