Amintirile din copilărie sunt un bagaj important pentru fiecare dintre noi. Îl purtăm și, uneori, scoatem din el ce avem nevoie în momentele grele.
Viața mea a început în 1990 − o perioadă care, aparent, promitea să fie mai prosperă, mai echilibrată decât cea din timpul regimului comunist. Era sentimentul că am scăpat, cel puțin așa descriau părinții mei. Primele momente legate de Crăciun pe care mi le amintesc sunt marcate de o simplitate pe care astăzi nu o mai regăsesc, ce aducea multă pace, pentru că oamenii simțeau altfel Nașterea Domnului. Aveam mai multă bucurie în suflet decât feluri de mâncare pe masă și cadouri sub brad. Iubeam mirosul de brad și de portocale (doar înainte și după Crăciun mâncam aceste fructe). Cu câteva zile înainte de sărbătoare împodobeam bradul pe holul de la intrare, iar apoi rămâneam mult timp lângă el, chiar dacă era frig acolo, pentru că doar în acea seară avea mirosul cel mai puternic. Îi cercetam fiecare ramură, desenând în mintea mea o hartă a bomboanelor, de mare ajutor când mergeam pe întuneric sa le mănânc conținutul!
Familia mea a fost una modestă. Aproape an de an, la școală sau acasă, scriam scrisoare către Moș Crăciun, însă nu primeam ce scriam eu în scrisori (nici nu-mi mai amintesc ce ceream); de fiecare dată Moșul îmi aducea altă jucărie, pe care o primeam ca pe o surpriză minunată, fără să mă supăr și să comentez nimic despre neîmplinirea dorinței.
Partea religioasă a fost mereu un aspect de neînțeles pentru mine, ca un puzzle interesant cu piese lipsă, așa că atunci, când eram mică, l-am lăsat așa. Tatăl meu a avut familia originară „pocăită” − erau evangheliști, iar el s-a botezat la Ortodoxie înainte de căsătoria cu mama mea, așa că ei erau altfel, sau poate noi, ca familie, eram diferiți. Mama avea mereu grijă ca înainte de Crăciun și de Paște eu să merg să mă spovedesc și să mă împărtășesc; era ca o pregătire specială pentru un moment deosebit, nici nu era loc să obiectez în vreun fel. Până în adolescență nu am participat la slujbele Bisericii, apoi, din mila lui Dumnezeu, lucrurile s-au schimbat.
Colindatul era un obicei nelipsit și mulți oameni primeau copiii cu drag. Rar plecam de la cineva fără să cântăm, corect și complet, măcar două-trei colinde. Copiii și gazdele aveau mai multă răbdare pe atunci. Iar la final, traista era plină cu covrigi, bomboane, nuci, poate câte-un dulce mai deosebit și câțiva bănuți. Bucuria și oboseala erau cele care împlineau efortul acelor zile de colindat.
Nu era lună decembrie fără zăpadă: când vedeam albul de afară știam că vine Crăciunul! Părinții mamei locuiau în Breaza de Buzău − zonă de deal, neatinsă nici astăzi de vreo fabrică. Acolo iernile erau grele, oamenii se pregăteau din timp, de îndată ce terminau cu strugurii. Nu ajungeam an de an la bunica în timpul vacanței de iarnă, însă atunci când mergeam acolo, mă bucuram de o „mare” de zăpadă! Cât de bucuroși sunt copiii din ziua de azi când merg la mare și fac tot ce vor din nisip și apă, așa de bucuroși eram noi că puteam face orice cu zăpada! „Munceam” o zi întreagă și ridicam un om de zăpadă mai mare decât un adult, iar pe străzi copiii se adunau în grupuri ca să meargă la săniuș sau la bulgărit. Asta da, călire a imunității!
Momente simple și cadouri mici împodobeau perioada Crăciunului, însă bucuria acestei amintiri ne împodobește acum zilele.
Dr. Daniela Ilioiu
Fotografie de Simona Andrușcă