Întâmplarea despre care vreau să vă povestesc s-a petrecut în anii ʼ90, în perioada destrămarii URSS-ului, în vremea când basarabenii încercau să-şi recâștige identitatea lor pierdută...
Locuiam la periferia orașului Chișinau, într-un cartier de blocuri comuniste. Aveam 10-11 ani și trăiam o vreme de mari lipsuri. Căderea Uniunii Sovietice provocase un mare dezastru pe toate planurile existenței noastre. Trăiam modest, cunoscând cam toate fațetele sărăciei. Mama, profesor universitar de pedagogie, muncea din greu, dar salariile erau mai mult decât mizere. Moldova, sleită de ateismul ultimilor decenii, abea îşi croia un traseu de regăsire a filonului creștin, așa că despre o sărbătorire a Crăciunului încă nu putea fi vorba.
Era 25 decembrie, mama era la Universitate, studenții cărora le preda aveau examen. Sora mea și cu mine aşteptam cu nerăbdare să vină acasă, să-i căntam colindele pe care le tot repetasem şi să mâncăm câte o porție zdravănă de cartofi fierți, ceapă şi varză murată, că altceva oricum nici nu aveam.
Când a sunat soneria, am sărit să descuiem uşa, s-o ajutăm să-şi scoată paltonul, cizmele, geanta şi sacoşele cu hârțoage şi cărți.
Mama era binedispusă, un zâmbet ştrengar îi lumina chipul. În timp ce ne îndreptam spre bucătărie, nerăbdătoare, începusem să-i cântăm şi colindele.
În cameră era cald, mama îşi încălzea mâinile înghețate la ochiul aragazului, care, de altfel, încălzea întraga încăpere, ținându-ne isonul cu susurul arderii lui. Când am isprăvit micul nostru concert, mama ne spuse râzând:
- Azi, la Universitate, mi s-a oferit o gâscă!!!
Noi, cu ochii mari, aproape la unison:
- Ce gâscă? Cum? De unde?
Toate simțurile şi atenția erau îndreptate spre mama. Așteptăm un răspuns, dar înainte de a-l primi, într-o fracțiune de secundă, gândul îmi fuge în imaginar: „Oare chiar e posibil să avem şi noi, după atâtea lipsuri, o gâscă? Una rumenă şi binemirositoare, friptă la cuptor?...”. În vria aceasta a fanteziei, îmi aduc aminte că avem în debara o oală ovală, de fontă, în care, zicea mama, se coace rața la cuptor şi pe care nu o folosiserăm niciodată. Vedeam deja gâsca în oală aievea, când brusc, reveria îmi fu întreruptă de mama, care râdea cu lacrimi:
- Cum „ce gâscă?”?! Stați să vă zic! A venit azi la mine, la catedră, mama unei studente, femeie simplă, de la țară, să mă roage să-i trec fata la examen, şi dacă tot vine Anul Nou, s-a gândit să-mi aducă şi o gâscă – şi mi-a arătat cu seninătate traista din care se ițea capul gâștei. O gâscă vie!!! Când am vazut-o, abia m-am ținut să nu râd, acolo, în fața ei! I-am răspuns femeii cu bunătate că scot eu din fata ei un 5 sau 6, că sigur știe ea ceva-ceva, şi că nu este nevoie de nici o gâscă. Femeia, neîncrezătoare, mai încearcă o dată să-mi dea traista cu pasărea gâgâind de răsuna tot holul facultății. Şi, luându-mi rămas-bun de la săraca femeie, am plecat spre sala de examen...
Mă uitam la chipul amuzat al mamei şi, încă nehotărâtă dacă să râd sau să plâng, am întrebat-o cu toată sinceritatea:
- Mamă, de ce nu ai luat gâsca?
Ea, uitându-se cu toată dragostea în ochii mei, văzu și ce era nespus... friptura rumenită şi plină de arome îmbietoare. Cu mâna ei cea blândă şi caldă, îmi mângâie căpșorul şi îmi vorbi cu bunătate:
- Fetița mamei, oricât de săraci şi flămânzi am fi, să fim întotdeauna drepți şi buni, să nu poftim la ce nu ni se cuvine... Oricât de greu ne-ar fi, să ne păstrăm cu demnitate cinstea şi onoarea... Să nu le vindem pentru nimic în lume, oricâte bogății ni s-ar oferi.
Înțelegeam. Priveam la chipul ei obosit, dar vesel, şi cumva mă bucuram că am așa o mamă.
Am mâncat cu bucurie cartofii, chiar dacă în aer mai pluteau încă aromele fripturii. La sfârșitul mesei, am întrebat-o pe mama:
- Ce notă i-ai dat?
Ea a răspuns zâmbind:
- Nu ştiu. Femeia, în grabă, nu mi-a spus numele ei...
Târziu, în noapte, când ne pregăteam de culcare, a venit pe la noi și, în timp ce îmi aranja plapuma, mi-a spus:
- Să ştii că nu am dat note mai jos de 6, studenții erau destul de pregătiți.
Atunci am strâns-o în brațe, gândind cu bucurie că mama este nu numai dreaptă, este şi bună. M-a sărutat pe frunte și mi-a şoptit la ureche:
- Poate la anul vom avea și noi un Crăciun mai adevărat...
În acea vreme, Hristos încă nu se năștea în ieslea inimii noastre, însă mama pregătea atent paiele.
Cezara Armașu
Fotografie de Simona Andrușcă