Există un timp care nu îmbătrânește niciodată: copilăria. Iar în colțul acela de lume unde am copilărit eu, iarna venea mereu altfel, mai albă, mai caldă, mai vie. Venea cu un fel de lumină care se așeza peste sat ca o binecuvântare.
În diminețile de decembrie, mă trezeam înainte ca lumina să prindă bine contururile casei bunicilor. Mă ridicam pe vârfuri și, cu respirația caldă aburind geamul rece, priveam afară, să văd dacă peste noapte ninsoarea îmbrăcase lumea în alb. Pentru mine, ninsoarea era primul dar al Crăciunului, semnul că magia începuse iar.
Am crescut până la șapte ani în casa bunicilor, cu străbunicii și mătușa mea − o lume întreagă ținută în aceeași curte, ca un cuib în care fiecare respira aceeași dragoste, trei generații legate de același jar al sobei. Acolo am învățat liniștea, răbdarea și felul cum oamenii mari te pot ocroti doar din priviri. Acolo am învățat să simt Crăciunul, nu doar să îl aștept.
Casa aceea era universul meu mic și cald, în care Crăciunul nu era o poveste, ci însuși aerul pe care îl respiram.
Iarna, satul era un basm viu. Ne dădeam cu sania pe deal, iar vântul îmi mușca obrajii, în timp ce străbunicul și bunicul mă trăgeau râzând, promițându-mi că o să prindem cea mai lungă pantă. Uneori mă purtau cu sania până în sat, iar zurgălăii închipuiți sunau doar în inima mea, în timp ce zăpada scârțâia sub tălpile lor ca o rugăciune.
Făceam oameni de zăpadă în bătătură. Rămâneau de veghe nopți întregi, cu nasuri strâmbe și cu ochi de cărbune. Bunica le zâmbea când trecea pe lângă ei, de parcă erau copiii ei albi, născuți din joaca mea.
În casa mare, mirosurile aveau rădăcini. Nu erau mirosuri, ci anotimpuri: busuiocul de Bobotează, icoana luminată când venea preotul „cu Crăciunul”, Agheasma Mare, pe care bunica o păstra cu grijă în „odaia mare de la drum” − camera în care nu dormea nimeni, dar în care părea că doarme liniștea însăși. Acolo mirosea a busuioc, a gutuie, a timp oprit în loc.
Pomul de Crăciun avea bomboane adevărate, învelite în staniol lucios. Îmi ascundeam dorințele printre acele bomboane. Noaptea, ieșeam tiptil din camera încălzită, desculț, în holul rece, ca să mai fur câte o bomboană. Staniolul îl lăsam închis la loc, să nu se vadă lipsa, dar dimineața bunica spunea zâmbind:
- Ia uite, iar a trecut șoricelul prin brad…
Era felul ei de a-mi spune că sunt iubit.
Și mai era mirosul de cozonaci. Cozonacii ei erau un colind în sine. Nimic nu se poate compara cu cozonacul făcut de bunica. Când îl scotea din cuptor, mirosul acela cald umplea casa ca o binecuvântare. Prăjiturile le lăsa o noapte să se frăgezească, dar eu mâncam colțurile pe furiș. Și iar auzeam a doua zi aceeași glumă:
- Iar a trecut șoricelul, ce să-i faci…
Și râdea. Râdea cu ochii, cu obrajii, cu viața.
Apoi, într-o zi, copilăria s-a adunat în câteva valize, iar eu am plecat la oraș, la părinți. Nu am plâns, dar am simțit cum un nod mi se adună în piept de fiecare dată când vacanțele se terminau. Mă uitam mereu pe geam, în spatele mașinii, până când silueta bunicilor se făcea tot mai mică. Ei rămâneau în poartă, nemișcați, cu privirile agățate de drumul pe care dispăream.
* * *
Bunica a făcut asta ani la rând, ea rămânând ultima pe acest pământ dintre toți ceilalți. Ani în care am crescut, am plecat, m-am întors, iar am plecat. Stătea în poartă până nu se mai zărea nimic. Până acum doi ani… când ea însăși a plecat către alt drum, cel către Domnul. Într-o iarnă. Satul era îmbräcat în albul zăpezii la înmormântarea sa.
Dar în fiecare an, când se apropie Crăciunul, o văd iar în poartă, cu basmaua legată sub bărbie, zâmbind cu ochii umezi și blânzi. Și simt, în nările mele de adult, același miros de busuioc, gutuie, cozonac și iarnă, mirosul copilăriei mele.
Crăciunul din copilăria mea nu a fost niciodată despre cadouri. A fost despre oameni, despre liniște, despre brațele care m-au ținut drept, până am învățat să merg singur. A fost despre bunica ce m-a așteptat întotdeauna în poartă și care, chiar și astăzi, stă acolo, în amintire, luminând drumul spre tot ce am fost vreodată.
În fiecare decembrie, când miroase a busuioc și-a cozonac, știu că mă întorc acasă.
Nu în sat.
Nu în odaia mare.
Ci în copilăria mea… care trăiește încă.
Acolo unde părinții, bunicii, străbunicii, mătușa, stau toți în poartă și-mi fac cu mâna, iar eu nu mai încetez să mă uit înapoi.
Şi acum ei păzesc satul, iernile, copilăria mea.
Pr. Daniel Anghel
Cipru
