Nu știu să explic. Nu pot să explic. Poate nici nu vreau. Poate nici nu trebuie.
Mi-a fost ciudat de greu să pun pe hârtie câteva rânduri despre Costion. Poate nu se cuvine să spun, poate trebuia să spun altceva. Altceva-ul însă n-am reușit să-l spun...
Gândul meu de acum nu merge spre omul în carne și oase de dinainte de a trece dincolo, ci spre un Costion − la fel de prezent, dar în alt chip − de după trecere.
Tot scria el undeva că „prietenia nu ține numai de cei cu care petreci în această viață. Te poți simți prieten cu cei plecați, prin faptele lor al căror ecou a vălurit armonic ființa ta. Vii și morți, ne întâlnim pe același pomelnic euharistic, nu ne desparte decât o fărâmă (cu adevărat!) de timp, și ce contează asta la scara eternității? Contează enorm, și nu contează deloc”.
„...prieten cu cei plecați, prin faptele lor al căror ecou a vălurit armonic ființa ta... ”. Ei bine, dar sunt și fapte de după ce au plecat! Am mai trăit sentimentul acesta și cu niște fapte ale Părintelui Arsenie Papacioc (după ce a plecat)!
L-am cunoscut pe Costion Nicolescu în 1991, când Doina Bâscă l-a chemat să facă, împreună cu Maria, soția lui, un supliment de spiritualitate creștină: „Alfa și omega”, la „Cotidianul” lui Ion Rațiu. Am rămas cu amintirea unui om minunat, asemenea altor oameni dragi. Foarte cultivat, foarte inteligent, foarte credincios, foarte atent cu prietenii...
În ultimii lui ani de viață, am avut un sentiment ciudat. O revelație, aș spune. Îl pierdusem din vedere pentru o perioadă lungă și rămăsesem cu cele mai bune și cuminți amintiri. După reîntâlnire, am constatat, într-un fel aparte, că nu era tocmai asemenea altor prieteni.
Mi-a dat sentimentul că îl privisem înainte prea de aproape, fără să-l văd cum era, de fapt. Așa cum vedem coasta muntelui pe care urcăm, fără să vedem muntele.
Ne-am regăsit pentru că l-am rugat să prezinte, la lansare, primul meu volum de poezii. Un an și jumătate mai târziu, m-a invitat și el să fiu între cei care au prezentat, la lansare, ultimul lui volum de eseuri („Când veșnicia pogoară pe pământ”). Texte foarte frumoase și erudite despre sărbătoare și sărbători, pline de duh, scrise pe parcursul a peste treizeci de ani. Citisem unele. Dar nu observasem că toate eseurile lui sunt, dincolo de ceea ce se vădesc a fi, poezie.
Cred că era cel mai mare iubitor de poezie pe care l-am cunoscut. Nu exagerez. Aș spune că orice om normal iubește poezia, pentru că poezia este una dintre esențele omului. Dar nu cred că am văzut la altcineva la fel de multă dragoste pentru poezie. Maria mi-a spus că prin poezie mai ales (Ioan Alexandru, în primul rând) a venit Costion la credință. Iar Costion a devenit, de-a lungul vieții, Poezie.
Era un bărbat frumos Costion. Mai presus de aceasta, era un extraordinar iubitor de frumusețe. A devenit Costion, de-a lungul vieții, Frumusețe.
Iubea iubirea și prietenia Costion. A devenit, de-a lungul vieții, Iubire și Prietenie. Pentru toți prietenii lui, a fost o sărbătoare Costion. Și îi făcea și pe ei să se simtă ca sărbători ale lui.
Îl iubea pe Dumnezeu și pe sfinți Costion. Și-acum voi spune: în ultimii ani, pentru mai mulți prieteni ai lui, a devenit un sfânt Costion!
La pomenirea lui de patruzeci de zile, eram la masă alături de Anca Stanciu și Cosmina Dragomir, două prietene ale lui devenite și prietene ale mele. Cu mare teamă să nu fiu judecat pentru lipsă de măsură, le-am spus că eu cred despre Costion că fost sfânt. Anca s-a uitat foarte senin la mine și mi-a răspuns: „Cred că ești al cincilea care mi-o spune!”.
Cu acel prilej, am rugat-o pe Cosmina să ilustreze ea volumul de poezii pe care intenționam să i-l dedic lui Costion, încă dinainte să știu că va trece dincolo. Era singurul căruia îi dedicasem patru poezii. Era cel care se bucurase cel mai mult de poeziile care i-au fost dedicate!
Pe amândouă le-am rugat să prezinte ele volumul la lansare, în locul lui Costion. Mai mult decât atât, pentru Costion, Cosmina a făcut niște minunate picturi, care au intrat în dialog cu poeziile. Fără să aibă nici o pretenție financiară, deși o duce foarte prost cu banii. Pentru mine, pe de altă parte, era o perioadă cu cheltuieli mai mari decât veniturile. Mă așteptăm, însă, să primesc de undeva niște drepturi de autor, așa că mi-am permis să-i comand Cosminei un număr de picturi (afară de cele pe care mi le făcuse cadou) și le-am pus pe perete. Le-am cumpărat, dar banii pe care-i așteptam n-au mai venit.
La câteva luni după plecarea dintre noi a lui Costion (în trup) și la vreo lună distanță după lansarea volumului, m-a sunat Maria: „Ascultă, măi, tu ești în stare să primești ceva fără să protestezi și fără să faci comentarii tâmpite?” „Da. Cred că sunt în stare”, i-am răspuns. „De ce mă întrebi?” „Dă-mi numărul tău de cont de la bancă. M-am gândit să-ți trimit niște bani, ca pomană pentru Costion”. I-am dat numărul de cont și a doua zi am primit exact banii pe care îi dădusem Cosminei. Prin Maria, Costion cumpărase tablourile Cosminei, care ilustrau volumul dedicat lui, pe care eu le atârnasem pe perete!
Aceasta a fost o primă minune pe care Costion a făcut-o pentru mine de dincolo. Pe celelalte două, mai mari decât aceasta, nu se cuvine însă să le povestesc.
Așa că nu mai spun nimic, dar las o poezie scrisă pentru Costion să vorbească despre el.
Termodinamică
Lui Costion
Pe măsură ce trece timpul
Pe fața noastră apar ridurile,
Iar puterile fizice scad.
Gândul nu e destul de îndrăzneț
Ca să putem să dăm,
De fiecare dată,
Mai mult decât primim,
Astfel încât timpul
Să curgă invers
Și să biruie,
Încă din viața aceasta,
Entropia.
Dar sufletul crește
În fiecare zi,
Până când delicatețea lui
Biruie lașitatea gândului
Și vindecă timpul
De el însuși.
Atunci sărbătorim în aceeași zi
Paștele și Crăciunul!
Șerban Madgearu