Cosmina degli angeli

Cartea aceasta s-ar dori a fi, în primul rând, un „album de artă” al copiilor, cu desene şi picturi de-ale lor, interludiat (poftim un barbarism, că tot sunt la modă!) cu câteva texte ale unui copil mai mare, texte din flori şi fiori de simţire, adică născute din iubirea acestui copil cu Poezia (Nuntă cu un text). Numele acestei mirese este Cosmina. Din Cuvântul înainte (poetic!) înţelegem că avem a ne întâlni cu un autor care ştie că „Dumnezeu zâmbeşte”, ceea ce ne alungă orice teamă sau mohorâre. Tot aici ne avertizează că vom întâlni „poveşti despre copilărie, îngeri şi artişti”. Şi se ţine cuvânt.

Cartea ne poartă prin toate anotimpurile anului şi prin toate anotimpurile copilăriei (fără a se mai întoarce la sfârşit, cum face înţeleptul film al lui Kim Ki-duk, la un nou început, la Primăvară). De la început, de cu Primăvară, Cosmina ne face cunoştinţă de crezul ei: „Copiii pot învia oraşul. Îl pot vindeca”. Căci copiii sunt taumaturgi, ca atare capabili să vindece măcar în parte bolile oraşului, dar şi pe ale fiecărui orăşean în parte (Bebeluşul taumaturg). Tămăduiesc prin însăşi existenţa lor, dar şi prin arta pe care o fac şi care ni se înfăţişează în prezentul album, artă cu care suntem invitaţi să ne tratăm cu încredere vătămările. Vine apoi Vara, anotimpul Vacanţei Mari, când copiii-prinţi ies pe dealuri călărind cai albi (cărţile lor!?), spre a putea rămâne prinţi toată viaţa. Toamna începe şcoala, şi atunci este bine să aflăm că Dumnezeu este un vajnic Cititor, că toate cărţile (bune, desigur!) trec prin Vămile Văzduhului dirept în Biblioteca Lui, din care ne va împrumuta şi nouă, cu bunătatea-I cunoscută. În sfârşit, vine Iarna, vine întâlnirea feerică cu Moş Crăciun, carevasăzică, cu Dumnezeu. Oraşul Cosminei este „ca un autobuz cu multe geamuri”, şi atunci îi îndeamnă pe copii să picteze aceste ferestre cu sufletul lor, revărsând culoare şi mireasmă de prospeţime. Odată pictate, prin aceste ferestre se străvede în rai.

Ar trebui să vorbesc poate cu precădere despre copii, dar o voi face, totuşi, mai întâi şi mai ales despre Cosmina. Ea este autoarea care se ascunde în claia acestei cărţi, o autoare pe care o iubesc, şi pe care numai cine nu ştie ce-i iubirea nu o iubeşte. Nu ştiu dacă se cuvine să spui aşa ceva în chiar cartea alcătuită de ea, dar, se cuvine, nu se cuvine, iată o spun, pentru că prea mi se insinuează irezistibil această mărturisire.

Cosmina e mamă, dar mamă nu numai pentru că a născut prunci, ci şi pentru că este în continuă stare de naştere. Ea dansează cu pruncii ei anume în braţe (când, la un an, depăşesc starea de bebeluşi, dar probabil nu numai atunci) (Ultima zi din viaţa unui bebeluş), și până la urmă dansează cu fiecare dintre pruncii adoptaţi întru explorarea lumii, îndeosebi a celei lăuntrice oglindind-o fermecat pe cea din afară. Privind-o, nu avem de ce să ne îndoim că şi Maica Domnului făcea la fel cu Pruncul ei, că şi Dumnezeu face la fel cu fiecare din noi, când şi cât ne păstrăm condiţia de prunci ai Lui.

Cosmina ştie să umble frumos prin lume, fie desculţă cu sufletul în palmă, fie înveşmântată în colinde şi poveşti adevărate, căci la ea poveştile sunt mai adevărate decât realitatea, adesea prea iluzorie. Sufletul ei are cuib de barză (precum casa bunicilor), o barză care-i aduce mereu în suflet alţi şi alţi copii, şi câteodată nu numai în suflet, ci şi în braţe, din aceia care se cer alăptaţi şi înfăşaţi (fie şi cu pamperşi). De aceea, ea ştie ce este mireasma de fân a pruncului abia venit pe lume (Casa noastră avea cuib cu barză). Cosmina este mamă, dar, cum spuneam, mai este ea însăşi şi un copil. De aceea se şi simte atât bine şi de acasă printre copii. Pentru ea viaţa este un joc serios şi îţi trezeşte şi ţie dorinţa irezistibilă de a intra şi de a te implica în acest joc.

Lumea Cosminei este ca un codru de îngeri foşnind neîncetat. Cosmina trăieşte printre îngeri, înconjurată de ei, fie cei pogorâţi din cer, fie cei pe care îi credem noi a-i închipui mai apropiat pe aceia pe pământ, copiii. Tot colindând prin lumea ei de îngeri, Cosmina ajunge la oraş. Nu ştiu de ce, dar totdeauna am avut încredinţarea că descinde direct din Codrii Cosminului. Aşadar, ea vine şi îndrăgeşte oraşul acesta bolnav (din pricina unor oameni cu „inimă şi credinţă neunse” – Iarna), în care a purtat-o viaţa şi în care descoperă cu privire de copil înţelept tot felul de frumuseţi, începând şi sfârşind cu înşişi copiii. Sub bagheta privirii ei curate se topesc murdăria, gălăgia, urâţenia, mârlănia, incultura, necredinţa şi toate celelalte de care ne izbim frontal şi dureros în fiecare zi. În oraşul Cosminei (pe care ni-l doreşte şi al nostru) se petrec tot felul de lucruri neobişnuite, dar totdeauna minunate. Ninge cu puf din aripile îngerilor (Sania de lemn), atunci când, eventual, nu ninge cu întrebări (Omul de întrebări). Cosmina locuieşte într-un bloc pătrat, care se înalţă în fiecare dimineaţă pe aripi de vrăbii (Blocul), are prieteni frumoşi şi de nădejde care-i vizitează adesea sufletul (tatăl pruncilor ei − normal, un tată foarte mândru de ei; bunica; Miki − coborâtă şi ea dintr-o poveste veche, prietenă bună cu marea, care o slujeşte întru împlinirea din cioburi colorate a unui imens mozaic-basm; Virgil; Luminiţa; Părintele Teofil − dascălul orb care nu vede decât lumina, de orice fel ar fi ea; câţiva poeţi: Nichita Stănescu, Lucian Blaga...; un povestitor cuceritor: Mircea Eliade…). Aici, în oraşul ei, copiii se bronzează cu poveşti (Diafilm). Aici copiii dorm visând liniştit în ţârâitul a mii de greieri strânşi într-o căldare (Găleata cu greieri). Aici se află o grădină botanică fermecată, cu copaci întocmiţi după închipuirea copiilor, dar şi cu câte unul pus acolo, în chip tainic, chiar de Dumnezeu − cum ar fi, de pildă, mult necesarul arbore-de-răbdare sau Pomul Vieţii (Magnolia cu mierle). Un stâlpnic se aşează drept în mijlocul oraşului făcând din el centrul lumii (Stâlpnicul şi ciocănitoarea). La un moment dat, Cosmina întâlneşte, cu ajutorul unuia dintre băieţii ei (cum altfel?), un preot respectabil care avea în colivia cărţii sale heruvimi şi serafimi (Colivia). 

Lumea Cosminei şi a copiilor ei este o lume îmblânzită prin cuvântul poetic, un fel de rai în care dragonii se lasă mângâiaţi pe cap (Dragonii blânzi miros a fân), unde toate plantele (Magnolia cu mierle) şi toate animalele sunt speciale, nemaivăzute, nemaipomenite, mereu prietenoase şi prielnice. Aici, pentru că e poveste, iubirea dintre cei aparţinând unor regnuri diferite este posibilă (un dragon şi un fir de iarbă, un copac şi o ciocănitoare, o magnolie şi mai multe mierle etc.).

Scrisul Cosminei reprezintă o proză poetică de cea mai bună factură, cuceritoare. Poveştile ei vin de la ţară, de la bunici, şi ajung să cucerească oraşul. Ne bucurăm la ea de o limbă curată, liberă, simplă, imaginativă, puternic sugestivă, mereu surprinzătoare. Nimic căutat, nimic forţat, totul curge limpede, firesc, şi chiar şi aluviunile sau corpurile străine care plutesc pe această apă sunt asumate şi îşi află rostul lor în echilibrul general. Tonul este colocvial, sprinţar, de fată prinsă în joc, dornică să iubească şi să fie iubită. Neologisme sunt presărate cu dezinvoltură şi încrustate într-o limbă altfel veche, poetic parfumată. Jocurile de cuvinte sunt prezente, dar mai ales şi mai tot timpul jocul candid cu cuvintele. Nu lipseşte un umor fin, ironic la adresa lumi de azi a oraşului şi a limbajului ei. Nu arar adaugă doza cuvenită de alintătoare autoironie. Se dansează mult şi nepământean în această carte. Povestind, Cosmina însăşi, furată de o muzică nepământeană, dansează rotit şi săltat pentru noi în sunet de tamburină...

Cartea aceasta nu este o carte pentru copii, nici prin texte şi nici măcar prin desenele reproduse (în fond, copiii nu desenează niciodată pentru copii), ci una perntru copilul care persistă, dacă nu-l ucidem, în fiecare dintre noi, până la sfârşit şi dincolo de sfârşit. Dacă Hristos a spus „Lăsaţi copiii să vină la Mine!” (Matei 19:14), apoi noi ne ducem la El, mereu şi cu atât mai mult la sfârşit, cu ceea ce avem de copil păstrat în noi. Orice vârstă ai avea, îţi vine să faci şi multe năzbâtii după ce citeşti textele Cosminei. Eu, de pildă, abia aştept să pun niscaiva furnici pe limbă, să văd ce gust are dâra lor... (Casa noastră avea cuib cu barză). Sunt multe înţelepciuni pure şi simple puse de Cosmina la îndemâna noastră. Mă simt mai mult decât frate cu ea când constată: „lucrul care desfiinţează entitatea oricărui loc tainic, şi anume făcutul ordinii” (Casa noastră avea cuib cu barză).

Mai spune Cosmina undeva, cu atâta înţelepciune: „e bine să ţii un copil de mână la începutul drumului” (Iarna). E bine şi s-o ţinem pe Cosmina de mână la capătul cărţii... Citiţi-o pe Cosmina şi bucuraţi-vă! De câte ori veţi deschide cartea, vă veţi regăsi binefăcător mai copil după ce o veţi închide. Priviţi culorile şi buna mireasmă a copilăriei şi bucuraţi-vă! Cartea aceasta este o carte de bună vestire. Din ea raiul curge şuvoi peste noi. Putem intra cu ea, instantaneu, într-un „timp fără ceas”, căci ne pregăteşte să plecăm din această lume într-o sanie trasă de îngeri (Sania de lemn).

                                Costion Nicolescu

Fragmente din prefața la cartea-album „Orașul înfiat, orașul înviat” de Cosmina Dragomir