Fix în urmă cu un sfert de veac, la mijlocul lui iunie, terminam clasa I. O, câte emoții acumulasem...! Învățasem să scriu și să citesc, și nu-mi venea să cred că eu, tocmai eu, sfioasa, avusesem curajul să pășesc zi de zi în acea „școală mare” din sat, unde mergeau atâția „copii mari”.
Mama trebuia să-mi pregătească o coroniță de flori pentru premiere. Nu avea alte indicații precise (de altfel, nici nu se cereau pe atunci), așa că a tăiat din tufa de trandafiri roz din curte. Nu știu cum o fi împletit-o, dar țin minte că-mi venea foarte mare pe cap... și cu aceeași impresie am rămas și despre următoarele pe care mi le-a făcut în anii ce aveau să vină, tot din trandafirii noștri, uneori adăugând și câteva margarete. Trecând peste inconvenientul dimensiunii, era un sentiment tare plăcut să primești acea cunună distinctă de flori, împreună cu câteva cărticele și o diplomă de la doamna învățătoare. Toate veneau la capătul unui drum muncit, mereu în așteptarea unui nou început...
Un sfert de veac mai târziu, la mijlocul lui iunie, copilul meu cel mare termină clasa I. Acum nu mai primesc doar premianții coronițe, ci primește toată clasa, același tip de coroniță. Toți la fel. Acum mamele nu mai au temă, printre toate sarcinile lor zilnice, să caute florile potrivite și să-și pună creativitatea la treabă, pentru a reuși ceva frumos pentru cei mici. Acum mamele primesc un mesaj pe Whatsapp, în care li se comunică prețul coroniței standard. Conștiincioase, virează suma aferentă într-un cont dat, iar în ziua festivității de încheiere a anului școlar, copiii primesc o coroniță de duzină. Impersonală, pentru care mamele lor au investit maxim un minut de energie. Dar toată lumea zâmbește mulțumită. Toată lumea poartă coroniță.
Anul trecut îmi venea să plâng... Și-am vrut să mă revolt, dar, când m-am liniștit, mi-am dat seama că n-are niciun rost. Școala în care învață copiii noștri nu e un caz izolat. Așa se practică acum. Așa fac toți. Mi-am înghițit durerea, nu fără a le povesti copiilor cum era pe vremea mea... Ce paradox! Sunt tânără, și totuși mă simt bătrână scriind aceste lucruri. Oare asta nu înseamnă că lumea s-a schimbat enorm de atunci? Pe vremea aceea, dacă primeai o diplomă, o păstrai cu grijă, pentru că era valoroasă. Și muncită! Acum, încă de la grădiniță, copiii primesc diplome peste diplome, medalii peste medalii(!), toci peste toci, și li se spune, pentru orice fleac, că sunt „formidabili”! Cum vor mai ști ei astfel, peste ani, să distingă valoarea de non-valoare?
Deunăzi, ajunși în vacanță, i-am luat pe copii pe câmpul de la marginea satului. O, de când așteptam ocazia de a-mi vindeca durerea iscată de coronițele de duzină! Am cules împreună margarete și sânziene și, fără nicio foarfecă, fără sârme sau ațe, le-am încropit câte-o coroniță simplă, simplă de tot. Cu această ocazie, am recitit și cartea „Coronița” (apărută la editura Signatura, cu ilustrațiile deosebite ale Alionei Bereghici), care are un mesaj minunat, pentru că aseamănă fiecare floare cu o virtute caracteristică fiecărui coleg din clasa personajului principal. Într-adevăr, acolo primește fiecare copil câte o coroniță, dar di-fe-ri-tă! Asta ne poate duce cu gândul la talantul fiecăruia, care trebuie descoperit și valorificat.
Cam așa era pe-atunci, cam așa-i acum. Ce ne rămâne de făcut, asta va hotărî fiecare pentru sine și familia sa. Însă cum ne purtăm durerile mici și mari, va avea – fie că ne place, fie că nu – o repercusiune asupra copiilor noștri. Preferăm distinctul sau duzina? Efortul sau confortul?
Georgiana Camalessa
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!