Înainte să am un copil credeam cǎ marile frumuseți ale vieții nu se pot materializa… adică: fericirea, bucuria, liniștea, împlinirea, dragostea… Dar copilul m-a învățat foarte repede cǎ el însuși e materializarea tuturor celor de mai sus. El, în carne și oase, aici, în fața ochilor mei, e bucurie si împlinire!
Mǎ uit la el: e rumen și frumos ca o pâine caldă. Ca o pâine pe care am copt-o timp de 9 luni de zile în cuptorul pântecelui meu. Iar acum, iat-o în fața mea. Miroase a proaspăt. Iar suflarea lui parcă e aburul pâinii calde.
Mǎ uit la pâinica asta a mea și aș mânca-o. Aș muşca din ea cu multă poftă şi mi-ar sătura foamea… dar m-am gândit cǎ mai bine ar fi să postesc puțin și să duc pâinea înaintea Sfântului Altar. Preotul va sluji din ea Sfânta Liturghie, iar pâinea mea, simpla mea pâine, poate deveni chiar trupul lui Hristos. Din pâinea aceasta, alți oameni se pot împărtăși cu Însuși Dumnezeu. Aşa cǎ mai bine să păzesc pâinea! Sǎ o păzesc să nu o prindă mucegaiul; să nu o mănânce răpitorii pământului; să o păzesc să nu mi-o fure vreun hoț; să o păzesc să nu se usuce… căci ea e darul ce pot să-l aduc și eu înaintea Domnului. Oh, cât iubesc această pâine pentru care am frământat aluat din carnea mea și pentru care am ținut aprins focul în cuptor. Dar tot nu pot iubi pâinica mea mai mult decât pe Cel ce ne este Pâine tuturor. Așa cǎ am grijă de darul meu, până când îl pot dărui Domnului…
Gata cu metaforele, cǎ plânge copilul! Cum s-ar zice: ochii şi pâinea! Omulețul meu - pita lui Dumnezeu!
Silvana Bașa
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!