Copilul, cel prin care ne apropiem de Hristos

- Maică Magdalena, vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre experiența lucrurlui cu copiii de la Mănăstirea Essex și despre legătura pe care ați avut-o cu Sfântul Sofronie.

Maica Magdalena: Poate părea ciudat că o monahie vorbește despre copii. Nu sunt psiholog, nu sunt pedagog, doar că, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, am ajuns să întâlnesc mulți copii duminica și să stau de vorbă cu ei. Asta s-a întâmplat la începutul vieții mele monahale, iar Sfântul Sofronie mi-a dat binecuvântarea să-mi dedic duminicile copiilor. M-a sfătuit mereu în legătură cu întrebările lor, cu întrebările mele, cu întrebările părinților. 18 ani am avut parte de sfaturile lui concrete, practice și pline de rugăciune. Din ele am adunat ceea ce am scris în cărți. De aceea sunt cunoscută ca persoana care lucrează cu copiii, deși nu e activitatea mea de zi cu zi.

- Ați avut un rol important în formarea duhovnicească a copiilor și tinerilor, atât când vin în mănăstire, cât și în afara ei. Ce aduce copilul în viața lumii și în viața duhovnicească a celor din jurul lui?

- Când Hristos a vorbit despre suferință, a dat exemplul mamei care trece prin durerile nașterii, dar după ce naște uită durerea, pentru că se bucură că a venit un om pe lume. Asta arată că, pentru Dumnezeu, nașterea fiecărui copil este un eveniment însemnat – apare o persoană nouă, unică, alta decât Dumnezeu, deși Dumnezeu a creat copilul și a rânduit, prin purtarea Sa de grijă, venirea lui pe lume.

Ce aduce copilul? Aduce o persoană nouă. Ce aduce în viața duhovnicească a celor din jur? Încă o persoană pe care să o iubești, în care să exersezi poruncile și prin care să te apropii de Hristos.

În lumea de azi, din păcate, nu se mai vorbește despre viața duhovnicească. Ba chiar este luată în râs, în majoritatea școlilor cu gândire seculară. Sunt oameni care cresc fără nicio rugăciune. Iar asta îi rănește în adânc, pentru că știm din tradiția Bisericii noastre că viața de rugăciune începe din copilărie, din primii ani de viață, ba chiar dinainte de naștere.

În felul acesta, rugăciunea și relația cu Hristos devin ceva firesc pentru copil. Cei care nu au această creștere ajung să-L descopere pe Dumnezeu când deja sunt plini de propaganda lumii. Asta e o problemă foarte serioasă. Și da, educația cea mai puternică este în familie. Vedem că familiile ortodoxe au reușit să crească copii credincioși, chiar și în societăți unde educația creștină era interzisă – acolo unde e o dominație musulmană sau atee. Influența familiei este cea mai mare, în bine sau în rău.

- Trăim un timp în care mulți nu mai văd copilul ca pe o binecuvântare, ci ca pe o povară. Cum putem reaprinde în inimile oamenilor bucuria venirii unui copil pe lume?

- Lumea a ajuns ca un supermarket. Datorită unor progrese tehnologice, oamenii cred că pot alege ce copil să aibă, când să aibă, ca și cum ar face o cumpărătură – totul centrat pe confortul părinților. Este o atitudine tristă față de copii. Cum schimbăm această mentalitate? Nu știu. Dar sigur trebuie să încurajăm din nou convingerea că fiecare copil este un dar de la Dumnezeu.

- Cărțile și conferințele dvs. au adus multă încurajare mamelor. Ce ne puteți împărtăși din experiența dvs. cu femeile care au purtat dureri adânci – fie după avort, fie după ce au născut singure, fără sprijin?

- Cred că trebuie să facem o diferență clară între cele două situații. Durerea avortului nu e la fel cu durerea nașterii în singurătate.

Avortul înseamnă oprirea vieții unui om. Se întâmplă în contexte diferite, iar responsabilitatea mamei poate varia mult, nu intru acum în detalii. Nu toate mamele poartă aceeași responsabilitate. Dar toate ar trebui încurajate să evite avortul. Dacă nu pot crește copilul, să aibă parte de sprijin pentru adopție. Și apoi, e nevoie de pocăință. În fiecare an sunt omorâți milioane de copii. Toți știm că în al Doilea Război Mondial au murit milioane de evrei – un mare rău. Și totuși, în fiecare an ucidem mai mulți, în spitale elegante, cu doctori și asistente. Este strigător la cer. Păcatul e mare, dar orice păcat poate fi iertat prin pocăință.

Pentru mamele care au născut în singurătate, fără sprijin – chiar și în aceste condiții, ele pot dărui dragoste copilului, iar asta le dă putere și de obicei le aduce și o lumină în viață. Dar asta ne arată cât de mult contează gândirea și rugăciunea înainte ca un copil să vină pe lume – încă din momentul când cei doi se gândesc să întemeieze o familie.

Astăzi, relațiile sunt tratate cu o ușurință dureroasă. Mass-media le reduce la ceva ieftin, când, de fapt, sunt un dar de la Dumnezeu pentru bărbat și femeie, uniți în căsătorie pentru toată viața. Educația ar trebui să lucreze tocmai împotriva acestei superficialități. Trăim într-o lume plină de patimi; noi trebuie să punem înainte iubirea pe care Dumnezeu ne-a poruncit să o avem.

- Cum poate fi ajutată o tânără să înțeleagă că a fi mamă nu este sfârșitul vieții ei, ci un început nou, o împreună-lucrare cu Dumnezeu?

- Mai întâi, trebuie să înțeleagă că e mamă din clipa concepției. O femeie însărcinată nu e „viitoare mamă”, ci mamă deja. Tot ce gândește și face îl influențează pe copil. Dacă are gânduri negative față de copil, copilul suferă – și este documentat medical că depresia în timpul sarcinii poate afecta anumite etape ale dezvoltării copilului.

Ca mamă, nu mai trăiești doar pentru tine. Trăiești și pentru copil, pentru care ești responsabilă. Copilul este nevinovat și nu știe cum funcționează lumea. Nu contează cât de greu îți este, important e să continui. Altfel, egoismul îți va sabota relația cu copilul.

Dacă ai o relație iubitoare cu copilul tău, va fi o bucurie de la început până la sfârșit. Dumnezeu ți-a încredințat un copil. Trebuie să te întorci la El și să-I spui că vrei să-I fii împreună-lucrător în crearea unei persoane noi. Unii vor spune că ți-ai „sacrificat” viața sau cariera. Nu! Ci ai intrat într-o școală a iubirii jertfelnice, pe care nu o poți învăța în nicio profesie, și nici în viața centrată pe tine.

- Ce le-ați spune celor care lucrează în asociații și centre de sprijin, dar se tem să-și deschidă inima față de oamenii pe care îi ajută?

- E firesc. Oricine lucrează în domenii de îngrijire nu poate purta singur toată durerea celor pe care îi ajută. Este normal să existe un echilibru. Asociațiile trebuie să-și pregătească oamenii: întâlniri unde să-și împărtășească grijile, unde cei cu experiență îi susțin pe cei noi, un timp de odihnă când e nevoie.

Nu trebuie să-ți fie teamă. Dacă inima obosește, ai nevoie de repaus. Profesional, poți învăța să nu duci problemele acasă, ca să fii pregătit pentru ziua următoare. Asta nu înseamnă răceală. Îi încredințezi în grija lui Dumnezeu pe cei pe care îi ajuți, și apoi îți dai ție timp să te refaci.

E ca un grădinar cu uneltele lui: trebuie să ai grijă de ele, să le întreții, dar și tu să mănânci, să te întărești. Așa e și cu sufletul nostru. Trebuie să fim atenți când ne apropiem de epuizare. Rugăciunea pentru cei pe care îi ajutăm este cea mai mare ușurare: „Sfinte Nicolae, ajut-o pe roaba Ta, Maria, pe mine mă depășește...”. Dar tu îți faci partea pentru Maria.

Interviu realizat de Alexandra Nadane

De pe Basilica.ro

Fotografie de Andreea Stanciu